● Nu / No (Chile, 2012), de Pablo Larraín.

Distins anul trecut, la Cannes, cu premiul secţiunii „Quinzaine des réalisateurs“ şi nominalizat la Oscarul pentru „Cel mai bun film străin“, Nu (No) al lui Pablo Larraín este o cronică ficţionalizată a referendumului convocat în 1988, în urma presiunilor internaţionale, de către dictatorul chilian Augusto Pinochet, pe tema prelungirii mandatului său, cronică focalizată pe orchestrarea şi desfăşurarea celor două campanii de propagandă televizuală – cea pentru „Da“ şi cea pentru „Nu“. (Televiziunea naţională le-a alocat amîndurora, timp de o lună, cîte 15 minute pe seară din programul ei – program care, fireşte că, în restul zilei, servea interesele regimului Pinochet.) Raportată la subiect – reinstaurarea democraţiei, într-o ţară care a trăit 15 ani sub dictatură militară –, relatarea nu e una tocmai triumfalistă.

DE ACELASI AUTOR Călători în timp Turbo-melo euro-senzualist După 20 de ani High-low Succesul taberei „Nu“ e atribuit – cel puţin într-o anumită măsură (nespecificată) – strategiei ei de a goli ideea de democraţie de o bună parte din substanţa acesteia, folosind aceeaşi retorică publicitară ca în cazul unui gadget electrocasnic sau al unei mărci de suc, pentru a le-o vinde unor votanţi trataţi nu atît ca nişte cetăţeni maturi, cît ca nişte consumatori. Larraín încorporează în film o parte din spoturile care chiar s-au folosit în campanie, restul lui No fiind filmat cu echipament standard de televiziune din anii ’80. În pofida suportului comun, estetica lui Larraín se delimitează de estetica spoturilor prin parti-pris-ul ei anti-glossy: imaginile lui cu rezoluţie nu prea bună, ocazional supraexpuse şi frugal mizanscenate, tăieturile de montaj care obişnuiesc să sară peste ax sau să mute două personaje din restaurant în parc, în timp ce conversaţia lor continuă fără vreo întrerupere aparentă – toate