Îl admirăm pe Froome pînă vin analizele?
Duminica trecută, în clipa cînd Froome a atacat, la 6 km de sosire, în plină ascensiune pe monstruosul munte Ventoux, am auzit în studioul nostru cîteva strigăte cu totul neobișnuite ale comentatorilor: “Nu se poate! Nu se poate!”. Manolo Terzian a emis un “Dumnezeule!”, exclamație lăsată de Radu Naum în moștenire de pe vremea cînd lucra anti-Lance, în tur, alături de Banciu… Acel “Nu se poate! Nu se poate!” avea în vedere accelerația fantastică a lui Froome, după care Alex Ciocan, un român care știe ce înseamnă să pedalezi în Turul Franței, ne-a explicat că ea e ireală, am auzit clar: ireală. La ce mă puteam gîndi? La Lance, la adevărul lui blestemat: “Nu se poate cîștiga un Tur al Franței fără dopaj”.
Froome nu se putea, nici el, gîndi decît la asta: “Să nu mă comparați cu Lance… Lance a trișat. Eu nu trișez. Nimic de adăugat”. Decît că, peste trei zile, triumfa într-un contracronometru foarte dificil, mai luîndu-i cîteva secunde unui Contador care recunoștea că Froome e cel mai bun și, mai ales, curat. Ce facem? Ne biruim îndoielile? Îl admirăm pe Froome pînă vin analizele de la laborator? Ne mai uităm la Tur măcar pentru peisajele lui? Ne indignăm din nou împotriva dopajului? Alaltăieri, Adi Georgescu, plin, ca de obicei, de fantezie, ne propunea să renunțăm la a fi nevinovați și să recunoaștem că ne plac convulsiile acestor “ocnași ai drumurilor” din Pirinei și Alpi. Adică să avem curajul de a nu fi ipocriți și să admitem că nu ne pasă dacă băieții se dopează și să le dăm naibii de seringi. Să fim, oh la la, imorali, cam complici prin tăcere cu trișorii fantastici? Ușor de scris, greu de trăit…
Pe mine mă exasperează nu atît Froome imaculatul, cît mulțimile de oameni care, acolo, în creierul munților sau pe bulevarde, se adună ca să-i aplaude și să-i susțină pe alți vreo sută și ceva mai nebuni decît e