Un tânăr cercetător și publicist ieșean, M.C.G., mi-a adresat câteva întrebări pentru un interviu care urmează să apară într-o revistă cu circuit închis. Cum unele teme s-ar putea bucura de mai larg interes, am ales două fragmente, spre a fi publicate în premieră în această rubrică. Întâia întrebare se referea la „starea” gazetăriei noastre în anul de grație 2013.

Dacă, în materie de artă, progresul este considerat de unii posibil, de alții iluzoriu, în ce privește gazetăria, lucrurile stau mai altfel. Aparențele indică faptul că un anume progres este detectabil, tabloul general înfățișând acum o structură mai apropiată de adevăratele temeiuri ale presei libere: înainte de toate, este mult mai puțin pestriț decât în anii '90; de rezistat, au rezistat mai ales publicațiile ce și-au luat misiunea în serios, prețuind cu responsabilitate profesionalismul. Un pas înainte și ca meserie – atunci când s-a practicat cu har și bună credință.

Întrebat câți scriitori crede că vor ieși de la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, Sadoveanu a răspuns: câți au intrat. Aș zice că, în ziaristică, școlirea este necesară, mai ales în împrejurările de acum, când numărul celor ce-și caută locul și norocul în presă s-a însutit (poate înmiit!) – și chemați, și nechemați. A dispărut cenzura ca instituție represivă, a apărut cenzura economică, cea de partid(ă), cea impusă de manageri. Față de vremea în care toate publicațiile cântau pe aceeași strună, avem parte de cel mai larg evantai al pozițiilor, modalităților, abordărilor, rezolvărilor… barem în teorie. În practică, asistăm și la o reală invazie de neprofesionalism. Dacă-n literatură vorbim de talent, în ziaristică s-ar cuveni să pretindem barem o țâră de chemare, susținută de necesarul bagaj cultural, între care, obligatoriu, cunoștințe solide de limbă română. Școlirea n-o văd numaidecât postliceală, tipic universitară,