“O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?/ E lumea plină de-alde Sancho Panza/ Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lancea, / Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii”(Demostene Andronescu – “Unde-s nebunii?”). Obiectivele acestui timp elimină eroicul, grandiosul, divinul, splendoarea sălbăticiei din ecuația acestei lumi și par a popula planeta cu ciumpalaci docili, superstițioși și relaxați care se reproduc statistic și suficient pentru acoperirea producției la hectar. Probabil din cauza aceasta avem senzația că timpul a încremenit sub semnul “cumințeniei”. “Ce ai de câștigat?”, “Nu ți-e teamă, ești nebun?”, “De ce tu, de ce nu alții?”, “Nu ești prea tânăr(bătrân)?”, “De ce nu îți vezi și tu de treaba cum fac toți, cine te crezi?”, “O să mori ca un câine…”. Am citat doar câteva din tirul interminabil al întrebărilor spiritului plebeian în contraofensiva eroului de serviciu. Anul 2013 ne găsește într-o fază în care eroii și câinii trebuie să dispară tacit și categoric motiv pentru care, în Constanța, homosexualii și Noua Dreaptă ajung să facă Hora Unirii pe cadavrele sutelor de câini de la Ecarisaj pentru puțină atenție din partea unor jurnaliști care molfăie plictisiți știind că oricum nu vor avea permisiunea difuzeze știrea. O Românie, o Europă, o lume fără eroi și câini ne oferă zilnic jurnalele de știri realizate de creaturi diforme și cu sexualitate incertă. Ele deschid robinetul pe care curge sânge doar spectacolul durerii este gratuit, moartea fără sens iar protejații fără nicio implicare. În ciuda aparențelor, acest timp abundă de eroi mai ceva decât în Evul Mediu. Pentru că în această beznă orchestrate, sufletele însetate de lumină se caută, se ating, se înlanțuiesc. Tornada înstrăinării poate fi copleșitoare dar un suflet atins de lumina unui erou se aruncă în vârtej ca într-o beție. Lupta nu mai pare înspăimântătoare prin inutilitate, singuratate sau câte cele ci capătă