Potopul de diminutive ar fi, aşadar, oglinda unui mahalagism pestriţ, persistent şi ţipător care te îndeamnă, vorba poetului, „să apuci câmpii”.

Într-un text clasic, intitulat „Mania diminutivelor”, poetul George Coşbuc, rafinat traducător al marelui Dante, se ridica împotriva abuzului de diminutive în vorbirea de zi cu zi, comentând că „diminutivele acestea corup gustul estetic al mulţimii. Prea sună ţigăneşte!”. Diminutivele folosite în exces, comentează poetul, sunt scârboase şi ridicole şi semnalează o degradare a înţelesului vorbelor. Mai importantă decât exemplele prin care se arată că în limba română se pot diminutiva chiar şi diminutivele (precum poartă -portică - porticică sau miel - mieluş - mieluşel) este ideea că degradarea uzului şi gustului lingvistic al vorbitorilor stă în legătură cu precaritatea vieţii sociale şi culturale. Când se strică ţara şi traiul, se strică şi vorba omului. Potopul de diminutive ar fi, aşadar, oglinda unui mahalagism pestriţ, persistent şi ţipător care te îndeamnă, vorba poetului, „să apuci câmpii”.

Dincolo de explicaţiile de ordin tipologic şi istoric pe care Coşbuc le aduce în sprijinul ideii că excesul de diminutive este dăunător, poetul notează că, în condiţii potrivite, diminutivele potenţează umorul şi caricatura, ceea ce înseamnă că ele pot fi incisive şi vitriolante. Nimic mai adevărat, dacă se ia în considerare gustul contemporan pentru batjocură, deformare, defăimare şi satiră. Miticismul şi micimea jalonează, de ani buni, discursul public. Sictirul se toarnă cu aplomb în forme diminutivale. Totul e sau pare lipsit de importanţă. Privită prin oglinda diminutivului, realitatea e à l’envers.

Oamenii nu mai sunt oameni, ci omuleţi. Românaşul se trezeşte dimineaţa, îşi bea cafeluţa şi se duce, dacă se poate duce, la serviciuleţ, pentru a câştiga nişte bănişori. Dacă îi este fomică, îngurgitează nişte