“Să încerci să-l înţelegi pe Muad’Dib fără să-i înţelegi inamicii, Harkonenii, înseamnă să încerci să vezi Adevărul fără să cunoşti Minciuna. Înseamnă să încerci să vezi Lumina fără să cunoşti Întunericul. Nu se poate.” (Frank Herbert, Dune)
Victoria USL e pusă de oponenţii săi pe seama prostiei votanţilor USL. Sau chiar, într-o formă mai elaborată, pe seama prostiei poporului român.
În primul rând, orice referire la “popor” în termeni largi este deficitară. Am scris despre acest subiect aici. Recomand cu căldură link-ul, el explică de ce voi pune problema în termeni ceva mai sobri.
Victoria USL se datorează într-o bună măsură oponentului slab şi slăbit pe care l-a avut în faţă. Dacă eu am 5000 de voturi iar ceilalţi candidaţi au doar o mie, câştig cu uşurinţă (“83%!”). Dacă însă am un oponent puternic care a strâns şase mii de voturi, scorul meu e mult mai mic. Victoria USL este imposibil de studiat fără a înţelege ce şi cum a fost PDL.
1. Punctul de pornire: un partid mai slab decât oponenţii săi
În 2008, PDL a obţinut 33% din voturi. Partidul era la foarte multe procente şi mandate distanţă de a guverna fără PSD *şi* fără PNL. Motivul pentru care partidul a preluat singur batonul guvernării – rezultatul turului doi al prezidenţialelor – a fost dinamitat în planul percepţiei publice pe 6 mai 2010, adică practic imediat.
În momentul de euforie din toamna lui 2008 s-a scăpat din vedere forţa combinată a PSD şi PNL (53% din voturi). Nota de plată a venit în 2012, în special la locale dar nu numai.
2. Un partid care nu-şi convingea propriul electorat
Să ne gândim la votanţii PDL din 2008…
… şi la agenda lor în 2012.
Vroiai să îl susţii pe Traian Băsescu, să aperi statul de drept? ARD n-a promovat această paradigmă, era ca şi când referendumul n-ar fi avut loc niciodată. Două milioane de persoane care ar fi votat la
