„Dacă ne uităm la poziţia noastră geografică, constatăm un lucru pe care nimeni nu-l va tăgădui. Slavi la nord, slavi la sud, slavi la răsărit, slavi la apus; oriunde ne-am întinde ochirea, un ocean imens de slavi, ale căror valuri bat la ţărmurile noastre şi ameninţă a ne surpa malul. Şi atunci trebuie să ne opunem, că numai acea politică poate să fie bună, care slăbeşte puterea de expansiune a elementului slav care ne înconjoară (…)” Cuvintele rostite de omul politic P.P. Carp în plenul Adunării Deputaţilor, în decembrie 1909, revin în actualitate trei ani mai târziu, în plin conflict balcanic. Victoriile rapide ale aliaţilor balcanici împotriva Turciei şi, în special, extinderea teritorială a Bulgariei şi Serbiei provoacă stupoare, deziluzii şi nelinişte. În cercurile de la Bucureşti se discută doar despre politică şi despre necesitatea de a se pune „capăt înaintării slavismului”. Opinia publică se frământă; câte capete, tot atâtea păreri. Este pusă la îndoială încrederea în infailibilitatea părerilor regelui Carol I, care „trecea drept cel mai bun cunoscător al afacerilor politice din acest colţ al Europei”. Ce l-a făcut pe bătrânul rege să fie „aşa de încredinţat că turcii nu vor avea nevoie decât de un simplu marş ca să isprăvească cu aliaţii balcanici?” Aflat în anturajul familiei regale, funcţionarul Eugeniu Arthur Buhman se întreabă care au fost „lăudatele izvoare informative” ale lui Carol I. „Ce făceau reprezentanţii diplomatici acreditaţi în ţările balcanice, cu toţi ataşaţii lor militari, şi în ce constau serviciile ce aduceau dacă n-au fost în stare să prevadă şi să avizeze pe cei interesaţi din timp, de cele ce urmau să se petreacă?” Dezamăgirea lui Buhman este „şi mai copleşitoare în ceea ce priveşte atât de preamărita şi mult răspândita reputaţie a diplomaţilor c-ar fi întotdeauna la curent cu toate misterele intrigilor politice.”

Neîncre