Iată un subiect care aparent e clar precum apa de izvor. Câteva articole de pe net – fără riscul oribilei „demenţe digitale“ descrise recent de cercetători din Coreea de Sud îndeosebi la tineri dependenţi de jocuri computerizate – sunt edificatoare. Citez: „Gene – culture coevolution in the age of genomics“ de Peter J. Richardson, Robert Boyd şi Joseph Heinrich, publicat în PNAS (mai 2010, cu 122 de referinţe bibliografice). Apoi, „Genes and cultures. What creates our behaviour phenome?“ de Paul Ehrlich şi Marcus Feldman, un articol mai vechi, dar excelent conceput la Stanford University, publicat în Current Anthropology (feb. 2003), cu numeroase comentarii şi replici-dispute ale altor autori. În fine, dependent de net, ajung pe un site oarecare, postat pe 15 martie 2012, şi citez sub titlul Cultures and Genes: „Cultural stereotipes may be deep rooted in our genetic makeup, say scientists“. O fi clar, dar am năravul să mă îndoiesc uneori – dacă nu în sensul subtil, cartezian, cel puţin conform butadei cu privire la reacţionar, aparţinând lui Franklin Delano Roosevelt: „Un reacţionar este un somnambul care merge înapoi“. De unde următoarele (neinspirate?) divagaţii, deoarece aserţiuni nu le pot denumi, în relaţie cu complexa şi complicata maşinărie genetică. Deşi numărul de gene la om s-a dovedit mult mai mic decât era estimat – şoarecele stă mai bine – iar subiectul se află în top în Viaţa medicală. Apoi, nu voi înţelege nicicând denumirile genelor, criptice iremediabil pentru mine. Cea mai mare parte a genomului – aproape 95% – nu ar servi la nimic, adică redundanţa e maximă. Probabil. Deocamdată îmi răsare din memorie peştele fugu. Posed trei exemplare împăiate ale acestui minunat model experimental: blochează canalele de sodiu (depolarizarea), omul ori altă fiinţă paralizând instantaneu. Şi totuşi, preparat de bucătari pricepuţi, e un deliciu. Dar,