Când doamna Ecaterina Andronescu ne spune, televizat, că: “Este umilitor să ştiu că în ţara mea sunt condamnaţi prim-miniştri, miniştri în funcţie”, nu putem decât să-i dăm dreptate. E o umilinţă chiar mai mare decât aceea suferită în momentele când în funcţii înalte ale Statului Român sunt numite persoane cu dosare de cercetare penală sau trimişi deja în judecată. Chestia cu prezumţia de nevinovăţie are, totuşi, o aplicabilitate limitată dacă nu de încorsetările legale, măcar de bunul simţ elementar. Nu e deloc în regulă să faci ministru dintr-un om posesor de procese pe rol, chiar dacă-i evident că, formal, este considerat nevinovat. În ţările cu democraţii avansate o acuzaţie publică impune celor vizaţi o demisie de onoare, indiferent dacă un tribunal nu s-a pronunţat încă în chestiune. La noi, un ministru condamnat se consideră automat o victimă politică şi se gândeşte doar după comunicarea sentinţei că ar trebui să trateze mai serios problema şi să revină cât mai rapid în funcţia doar lui cuvenită. Tupeul de borfaş a ajuns normă de comportament politic şi social, iar evidenţele furtişagurilor nu sunt decât dovezi ale persecuţiei adversarilor. Ce e cel mai descurajant pentru noi, electorii de rând, este senzaţia instaurată că în România s-au terminat oamenii cinstiţi şi de valoare, un Prim-Ministru neavând alternative în alegerea subordonaţilor. În realitate şi ce nu înţelege opinca minţită cu promisiuni delirante şi pomeni electorale e că aşa-zisa clasă politică e structurată doar pe interese pecuniare de grupuri şi famiglii, iar nominalizările se fac în concordanţa acestei stări de lucruri. Votul uninominal valorează, în România, mai puţin decât clasica ceapă degerată, şi deja se vorbeşte de reîntoarcerea la liste, ca fiind varianta cea mai potrivită spiritului de turmă dusă cu morcovul în care se votează. Ce s-ar putea face? În condiţiile în care orice pr