Zilele trecute mi-am continuat pelerinajul meu prin Europa ajungând într-un spaţiu cunoscut şi de nerecunoscut: Bucovina de Nord.
Aura celor două imperii, austriac şi sovietic, stăruie binişor. Oraşul Cernăuţi este şi austriac şi sovietic, şi românesc şi ucrainean în acelaşi timp. Ghidul nostru, un bucovinean huţul de pe lângă Câmpulung Moldovenesc vine adesea să-şi mai cumpere una-alta din imensul bazar. L-am ales prost inspiraţi, în grabă. Este un fost miner - până prin anii ’90, când a fost trimis în şomaj -, omul n-are habar de nimic altceva decât de mici afaceri. A avut drum cu maşina spre Cernăuţi, ştie şi ucraineană, şi ruseşte, şi româneşte – ceea ce ne va ajuta, credeam noi. Omul mai cunoaşte tainele trecerii frontierei cu ceva benzină în plus, mai ieftină în Ucraina decât în România. Grănicerii ucraineni nu zic nimic sau îl cunosc de atâţia ani de când face acest drum aproape săptămânal – pe când grănicerii români îl avertizează fără convingere. Presupun că fac asta formal, fiindcă aşa-i la modă, dă bine, nu ca să-l descurajeze cumva. Oricum, este un mister de ce-i deranjează chestia asta pe grănicerii români şi nu pe cei ucraineni. Aflăm că în ucraineană prin „tradiţie” (pronunţat la fel, dar cu accent rusesc) se înţelege şpagă...
Fără să ne pricepem la afaceri, fără să ne intereseze să cumpărăm nimic, şi nici n-am făcut-o, plecăm la drum nepregătiţi. Este mai bine să te duci cu euro sau cu dolari, aflăm. Şi să-i schimbi la bişniţarii din bazar comparativ cu băncile sau casele de schimb. Suntem prinşi pe picior greşit, n-avem de nici unele în afara câtorva lei, dar se va rezolva cu ajutorul omului nostru care „se descurcă” ca tot românul.
La graniţă este de stat, trebuie să te înarmezi cu răbdare, mai ales dacă nimereşti când se schimbă turele la orele opt dimineaţa şi opt seara – mă refer la ucraineni. Dar nici românii nu dau