Cînd eşti într-o ţară străină şi ai diverse nevoi, încerci să te ajuţi, măcar în ce priveşte informaţiile, cu prietenii români pe care îi ai acolo. Îi întrebi diverse lucruri, le ceri ajutorul în fleacuri şi, uneori, în chestiuni esenţiale, vrei să ieşi cu ei şi să le simţi – dacă nu afectivitatea, în ceea ce te priveşte – măcar un grăunte de interes.
Unii reacţionează impecabil, prea bine chiar: te invită la ei, îţi oferă găzduire fără termen şi te integrează în familiile lor, te sună şi îţi dau mesaje aproape zilnic. Alţii, mai discreţi, îţi scriu pe mail şi stabilesc întîlniri la prînz, în locuri fermecătoare, în pauzele lor de masă. O a treia categorie de oameni îţi răspund la telefon, dacă-i suni tu, şi-ţi recomandă cînd să-i suni din nou, data viitoare... În sfîrşit, există unii care nu fac chiar nimic, deşi credeai că i-ai cunoscut de-o viaţă: se dau la fund, pur şi simplu...
În aste condiţiuni, dacă eşti nevoit să stai mai mult într-o ţară străină şi eşti om (!), cu aceleaşi nevoi afective ca oricare dintre semenii tăi, ai nevoie de prieteni şi de comunicare. Şi cum altfel să-ţi satisfaci nevoile astea decît din necesităţile şi întîmplările vieţii de toate zilele?
DE ACELASI AUTOR Spital, în Franţa Oameni, ţări, birocraţii Siluetă, haine, aparenţe Singurătăţi călătoare În prima zi la Paris, după ce am nimerit într-o zonă nouă şi pînă atunci total necunoscută – Place d’Italie –, am avut nevoie, deja, de diverse servicii concrete, cum ar fi livrarea de mîncare la domiciliu (la hotelul la care stăteam). S-a dovedit că e o problemă, că nu se poate face aşa, la întîmplare, de oriunde. Primul restaurant la care am ajuns a fost cel de lîngă hotel, cel mai apropiat. M-am aşezat la o masă, uşor dărîmată. A sosit un chelner mic de statură, musculos şi tatuat, cu faţă de băiat de cartier. M-a întrebat ce vreau, mi-a recomandat o bere pe care nu o
