Brâncuşi a văzut-o dansând, vitalitatea şi frenezia ce emanau din fiinţa ei nu se potriveau cu Lizica, diminutivul cuminţeniei drăgălaşe, aşa că a poreclit-o „Ţiganca”, dar artiştii o cunoşteau ca „mademoiselle Codreano”. A adus-o spre noi Doina Lemny cu o splendidă carte-album: „Lizica Codreanu – o dansatoare româncă în avangarda pariziană”. Fotografiile sepia şi alb-negru redau patina epocii, iar povestea ei aruncă pe cititor în febra avangardei, în inima Parisului din anii ’20 şi anii ‘30.

Lizica s-a născut în 1901, penultima din şirul celor opt copii ai avocatului Ion Sionescu Codreanu, fascinată de timpuriu de lumea artei, căci sora ei mai mare, Irina, era pasionată de sculptură şi pictură. La 18 ani urmează Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti şi, totodată, cursuri de dans. Şi îndată după Marea Unire, în vara anului 1919, Lizica şi sora ei Irina pleacă la Paris, pentru studii: prima ca să frecventeze o şcoală de dans, a doua – pentru a studia sculptura cu Bourdelle şi Brâncuşi.

Pe de o parte, Lizica urmează cursurile Bronislavei Nijinski, pe de altă parte, simte pulsul revoluţiei care cuprinsese mediile artistice, asistând cu sora ei la discuţii şi întâlniri ce vor schimba faţa artei europene – Constantin Brâncuşi, Tristan Tzara, Sonia Delauney, Man Rey. „Ţiganca” se avântă în improvizaţii originale, pe muzica lui Erik Satie, Prokofiev şi Igor Stravinsky, dansează în spectacole-eveniment, inovând prin mişcări şi ţinută, e plină de idei originale.

Lizica Codreanu alege şi alte căi de formare decât baletul clasic: gimnastică şi acrobaţie de circ. Îşi construieşte migălos fiecare apariţie, alege de fiecare dată costume şi machiaj pe măsura stilului ei original de a dansa. Cei care o susţin ca să-şi realizeze viziunea prin scenografie şi costume sunt mari creatori ca Brâncuşi ori Sonia Delauney. Instinctul ei artistic impresionează şi astăzi,