Aceasta este concluzia expoziţiei - “Ada Kaleh – insula visului şi a uitării”, de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Aceasta readuce “în atenţia publicului bucureştean insula Ada Kaleh, un loc neasemuit şi plin de viaţă, acoperit în 1971 de apele lacului de acumulare al Hidrocentralei Porţile de Fier I de pe Dunăre. După expoziţia , deschisă pentru două săptămâni în august 2012, propunem publicului o nouă perspectivă asupra insulei scufundate, invitându-l să privească printre gene Ada Kaleh şi s-o admire prin ochii celor care au vizitat-o cândva, păstrând-o în memorie ca pe o insulă a visului şi a uitării,” spun organizatorii.

Scriitori, jurnalişti, artişti plastici sau fotografi, fermecaţi de insulă, “au căutat să-i prindă atmosfera specială în cuvinte şi imagini potrivite pentru a o transmite neîmpuţinată viitorimii.” Ada Kaleh... a fost odată ca niciodată: “Ada Kaleh e o livadă verde pe Dunăre, o fermecată oază acvatică, grădină de smochini şi trandafiri suspendată în apă, ostrov de chiparoşi şi migdali.”  (Miko Ervin, Porţile de fier, 1972).

Printre rămăşiţe

M-am plimbat singură prin cele două săli în  care este expoziţia.Nu mai era niciun vizitator.  Impactul emoţional este foarte puternic. Nu te bucuri ca atunci când vezi expuse lucruri, poveşti- vechi de mii sau de sute de ani- recuperate din cine ştie ce sit-uri arheologice. Aici încă auzi strigătul de disperare al celor alungaţi din viaţa lor, de pe insula lor, din visul lor. Pe cele câteva cărămizi salvate din zidurile cetăţii de pe Ada Kaleh, ai impresia că poţ simţi ultima lacrimă a insulei. După ea a urmat potopul.

Citesc în pliantul de prezentare. “Aflată cândva pe Dunăre, în aval de Orşova Veche, Ada kaleh a dispărut în apele fluviului îna nul 1971, după ce populaţia care o însufleţea(în ce amai mare parte de edtin