Ca orice fiinţă vie, un oraş apare, creşte şi moare. Studiul originilor, al dezvoltării şi declinului unui oraş face obiectul unei ştiinţe care s-a constituit după Primul Război Mondial şi care se numeşte evoluţia urbană. Ea examinează legătura dintre om şi natură, dar influenţa preponderentă asupra acestei relaţii nu-i aparţine geografiei, ci istoriei, fiindcă trecutul este adînc întipărit în felul de a construi şi în concepţia despre drepturile locuitorilor.
Există oraşe spontane şi oraşe create. Diferenţa va fi văzută mai clar dacă luăm două exemple extreme: Paris şi Washington. Pe insuliţele de pe Sena şi-a stabilit tabăra de iarnă împăratul Iulian Apostatul. Cu 400 de ani mai înainte, Cezar făcuse ca legiunile sale să treacă prin păduri şi mlaştini, ca să controleze acolo răspîntia strategică a mai multor drumuri. Un strat peste altul, de la aşezarea galo-romană şi cetatea carolingiană expusă atacurilor normande pînă ce, de la începutul veacului al XI-lea, regii îşi vor avea aici reşedinţa statornică. Dar acţiunea lor nu se poate compara cu actul fondator din 1790 prin care generalul Washington a ales locul unde se va înălţa capitala federală, însărcinîndu-l pe maiorul L’Enfant să-i traseze planul. Faţă de primul caz, în care aglomerarea s-a înjghebat treptat, numai al doilea este rezultatul voinţei de a întemeia.
DE ACELASI AUTOR La originea urbanismului bucureştean Clopotele Olari, nr. 10 Ministrul contra arhitecţilor Printre elementele generatoare de oraşe, acelea care datorează cel mai mult naturii sînt colinele izolate. Predilecţia vechilor greci pentru Acropole (Micene, Argos, Atena sînt căţărate pe dealuri) se constată şi în Evul Mediu: în Italia, Assisi, Siena, San Gimignano. Aceleaşi necesităţi de apărare au impus alegerea insulelor dintr-o gură de fluviu (Sankt Petersburg, Stockholm, New York) sau din meandrele unei lagune (Veneţia).
