În iarna lui 2009, după formarea Guvernului Emil Boc, sprijinit de o alianţă contra naturii - cea dintre PDL şi PSD - am avut o discuţie între patru ochi cu Mircea Geoană, preşedintele PSD la acea vreme, ajuns, prin negocierile dintre cele două formaţiuni, preşedinte al Senatului.
Multe lucruri putem spune despre Mircea Geoană.
Nu putem spune însă că e un politician corupt.
Dacă ne gîndim la aventura sa cu casa de la RAPPS, vom observa că n-a fost în stare să se pricopsească şi el cu o vilă, într-o ţară în care au vile poliţiştii, jurnaliştii, funcţionarii de la taxe şi impozite şi foştii bişniţari de valută, deveniţi oligarhi după decembrie 1989.
Mircea Geoană a fost ministru de Externe, preşedintele celui mai mare, dar şi celui mai corupt partid din România tranzacţionistă, preşedintele Senatului, candidat la Preşedinţia României.
Desigur, n-a murit şi nu moare de foame.
Un anumit confort, cel de care, în Occident, beneficiază şi un proprietar de butic, şi-a asigurat.
Nu putem spune însă că în anii postdecembrişti s-a îmbogăţit în chip deşănţat, cum s-a petrecut cu mulţi dintre colegii săi de politică.
Chiar în debutul discuţiei noastre, în etapa aceea a oricărui dialog dintre doi oameni care nu se frecventează şi, în consecinţă, dedicată schimbului de amabilităţi menit a crea o atmosferă, Mircea Geoană şi-a exprimat un năduf politic:
Cel de a fi constatat cum se scurg banii de la Buget, bani destinaţi lucrărilor publice, în buzunarele fără fund ale celor care lucrează în administraţia locală şi centrală.
Mărturisirea sa m-a descumpănit.
Mircea Geoană nu era un coleg de Sala 1 la Biblioteca Academiei, nici măcar un jurnalist a cărui experienţă îl condusese la constatarea că în administraţie domneşte corupţia.
Mircea Geoană era unul din
