M-am îndreptat spre scaunul meu. Era chiar în ultimul rând, în partea dreaptă a culoarului, lângă perete. Era aşa de în spate, încât nu avea nici măcar hublou. Deja mă gândeam la cele peste două ore de zbor în care voi sta cu nasul într-un perete.

Tânărul care vorbea cu însoţitoarea de zbor m-a observat şi m-a întrebat politicos: ”Aţi putea sta pe locul acela, vă rog?” Mi-a arătat un scaun liber, aflat cu un rând mai în faţă, pe partea stângă, lângă culoar. La geam era un bărbat solid, cu un aer somnoros. Am remarcat insigna de poliţist agăţată cu un şnur de gâtul tânărului care mă interpelase şi, după un moment de şovăială, m-am conformat. De fapt, erau doi poliţişti. Cel care stătea pe locurile fără geam şi cel care stătea peste culoar, pe rândul din dreapta, chiar în spatele scaunului care îmi fusese indicat. Lângă acesta, la geam, un tânăr, încă adolescent, îmbrăcat îngrijit, cu un fel de eleganţă, chiar. Era de etnie romă. Cei doi poliţişti danezi îl escortau în România.

Îi observasem pe cei trei în sala de aşteptare. Păreau prieteni! Vorbeau înte ei relaxat, iar la un moment dat unul dintre bărbaţii înalţi, blonzi, i-a împrumutat adolescentului telefonul său să vorbească acasă. L-am auzit spunând nu ştiu cui că va ajunge în seara aia, pe Otopeni. Abia în avion, la vederea insignei, am înţeles că nu era vorba despre prietenie. Şi totuşi, aşezaţi în fotoliile din spatele meu, ”deportatul” şi poliţistul de lângă el purtau ocazional discuţii amicale, despre te miri ce: despre cât de mare este România, dar care e un nimic în comparaţie cu Rusia, despre vreme şi despre mări şi alte chestii de gen. Băiatul vorbea o engleză stricată, rudimentară, dar suficientă pentru o discuţie colocvială. Nu existau cătuşe sau orice alt element care să indice o relaţie de putere-supunere. Aceasta era manifestă doar în mod discret, prin aşezarea ad