Au trecut ani mulţi de atunci.
Eram prin clasa a IV-a primară, când noi, şcolarii dintr-un sat de munte, am aflat că bădia Iosif, vecin cu şcoala noastră, are un lup priponit în ogradă. Era ca un câine mare, cu bot ascuţit, cu urechi ascuţite ridicate totdeauna în sus şi cu o blană deasă, gri-gălbuie. I-am spus Doamnei învăţătoare despre cele auzite şi ne-am arătat dorinţa de a merge cu clasa să-l vedem. Doamna, cu har pentru profesie şi cu dragoste pentru şcolari, s-a învoit. L-am găsit pe bădia trebăluind prin ogradă, dar s-a arătat bucuros de venirea noastră şi ne-a povestit cum s-au întâmplat lucrurile. "Acum câteva zile, după Sfântul Dumitru şi după ce au coborât oile de la stână, când s-a răcit vremea şi a venit primul pospai de omăt şi primul îngheţ, sălbăticiunile pădurii, flămânzite, dădeau târcoale pe la ogrăzile gospodarilor. Un lup flămând se-nnădise (venea adesea) la cârlanii mei şi-mi fura câte unul. Mi-a înhăţat vreo zece. Răul mare este că el ucide mai mult decât are nevoie pentru hrană. M-am tot gândit cum să pun gabja pe el şi să-i vin de hac. Mi-am cioplit un par gros dintr-un lemn tare şi, cum ştiam să imit «urlatul» lupului, m-am dat în spatele unei răchite mari şi am început a urla, exact ca un lup. Dihania cu pricina a crezut că-l cheamă un frate la un ospăţ şi s-a arătat la zăvoarele grădinii mele, care are hotar cu pădurea în partea de la deal. De acolo, s-a apropiat de ţarcul oilor, unde eu îi pregătisem o «capcană». În partea de sus a ţarcului, pe unde sărea de obicei lupul, lângă răzlogii (lemne lungi folosite la ţarcuri) acestuia, la distanţă de vreun metru şi jumătate, am mai făcut câteva plase de gard. Când lupul a sărit, a nimerit între gardul ţarcului şi gardul nou, special pregătit. Repede l-am pălit cu parul de l-am ameţit, apoi i-am aruncat un şfac (laţ) în jurul gâtului, l-am târât în ogradă ş
