Radu Leon a fost un nimeni. Era atît de șters, încît nu putea ieși în evidență nici pe un cîmp proaspăt arat. Dacă îl îmbrăcai în violet, îi vopseai părul în verde, îi așezai pe cap o pălărie roșie uriașă și îl suiai pe picioroange, putea trece neobservat printre zece vameși hămesiți, cărînd în spinare două cufere cu bijuterii. Cînd s-a suit pe tronul Țării Românești, în 1664, aproape nimeni n-a băgat de seamă, cei mai mulți dintre boieri întrebîndu-se, pe toată durata ospățului de instalare, în cinstea cui beau. Se spune că banalitatea lui era desăvîrșită și că atunci cînd tușea cu subînțeles, ca să atragă atenția că e și el de față, oamenii îi aruncau o privire absentă, apoi continuau să vorbească între ei. Slujitorii nu numai că nu-l observau, nu numai că nu-l salutau, dar nici măcar nu-i răspundeau la salutul pe care domnitorul obișnuia să-l zbiere din rărunchi.

Radu Leon era fiul lui Leon Tomșa, zis Stridie. Leon se dădea os domnesc, dar toată lumea știa cum sta treaba cu obiceiurile maică-sii. Radu, la rîndul lui, își zicea „negustorul de scoici“, doar-doar s-o gîndi cineva la dinastie. Dar degeaba. A rămas la fel de invizibil ca aerul și la fel de inodor ca bășina unui răzeș pe lîngă răsuflarea unui boier cu dinții stricați. Cu toate astea, Radu Leon a făcut eforturi. Pe timpul domniei lui, a fost pictată Catedrala Patriarhală de la București, fără ca, e adevărat, cineva să-i recunoască meritele. A mai făcut o încercare să-l atragă de partea lui pe Dumnezeu construind, de astă dată de la zero, Biserica Sfîntul Dumitru. A și scutit-o de taxe, așteptînd să-și audă pomenit numele, la inaugurare, măcar o dată. Zadarnic.

În 1667, un oarecare Kara Hamie deschide, la București, prima cafenea din Țările Române. Radu Leon și-a legat speranțele de acest eveniment și s-a înfățișat, la tejghea, cu coroana pe cap, cerșind un semn de recunoștință pentru bu