Sunt oameni care au poveşti de viaţă, persoane deosebite ajunse acum la vârsta a treia. Nu se bucură însă alături de copiii şi nepoţii lor, ci trăiesc din amintiri, la Căminul pentru Persoane Vârstnice (CPV) din Craiova. Este cutremurător să afli că în acest centru sunt şi oameni care au avut neşansa ca întreaga lor viaţă să se desfăşoare în centrele de instituţionalizare.
Sunt sute de bătrâni în Căminul pentru Persoane Vârstnice. Diferiţi prin înfăţişare, vârstă sau caracter, dar totuşi uniţi prin suferinţă, prin experienţe triste şi amintiri. Împreună varsă lacrimi când unul dintre ei primeşte o veste tristă sau când trec luni sau ani până primesc vizita celor care le-au dat viaţă.
Eugenia Chelaru are 83 de ani, iar peste o lună va împlini zece ani de când este internată în Centrul pentru Persoane Vârstnice. Este una dintre persoanele cu înclinaţie artistică din centru: recită versuri, face goblenuri, încearcă să-şi construiască din orice colţ al camerei sau terasei propriul univers. „Am ajuns la vârsta la care nu regret nimic, nu sunt supărată pe nimeni, încerc să mă împac cu mine şi să trăiesc... Am un deceniu de când stau aici... La început, am plâns, am suferit, nu înţelegeam cum cei cărora le-am dat viaţă m-au adus în situaţia să rămân fără nimic. Nu tu casă, nu tu masă, doar o sacoşă cu haine. Nu le reproşez însă nimic, nu sunt supărată pe ei... Dimpotrivă, chiar în aceste zile am ajuns la concluzia că, pentru orice bătrân, căminul este soluţia ideală. Eu nu aş mai pleca de aici. La vârsta mea, cu pensia pe care o am şi starea mea de sănătate nu m-aş mai putea descurca singură. Copiii şi nepoţii sunt plecaţi în străinătate, fiecare în alt colţ de lume. Nu am în Craiova decât o verişoară, atât, care vine să mă vadă atunci când poate sau când îşi aminteşte. Am fost extrem de fericită când, de ziua mea, pe 17 aprilie, am fost sunată de fiic
