Este casa mea preferată din Timișoara. De cum am văzut-o, cu ani în urmă, m-a fascinat, m-a dus cu gândul la istorii vechi, cu miros de pudră trandafirie și sunet de patefon, coridoare misterioase, pereți tapetați cu amintiri. Era mereu încuiată, curtea, pustie, doar prin gard mai puteai vedea construcția elegantă a Casei Muhle. Gardul a devenit impenetrabil, iar apoi, cândva anul trecut, a fost dezvăluită din nou privirii și mi-a sărit inima din loc: cu capul descoperit, îngenuncheată, torturată, batjocorită de cei care pretind că sunt proprietarii ei de drept. Iar un oraș întreg, în frunte cu conducătorii lui, a închis ochii, zi de zi, la crimă. După un val de nemulțumiri și manifestații firave la poarta casei, apele s-au liniștit. Poarta este din nou încuiată, singurătatea a pus din nou stăpânire pe reședința fostului florar priceput. Însă răul a fost făcut.

Și în acest context aflăm că, de Zilele Timișoarei, primăria vine cu o idee deosebită: să inaugureze un bust al lui Wilhelm Muhle și să-l mai facă și cetățean de onoare al orașului. În anul în care am dovedit că aurul bate memoria, că ignoranța costă și spiritul e gratis, deci putem să-l scuipăm din mers, asta mi se pare cel puțin o sfidare. Să precizez: nu că Muhle nu ar merita onoruri, așa cum merită oricine care-și aduce contribuția la modelarea unei comunități între zidurile unei cetăți străvechi. Dar să o faci peste cadavrul său este grotesc, infam. În circul rânjind a foame de iubire a mulțimii genul acesta de cinstire falsă are sunet de fanfară funerară și stabilește un tipar periculos. Nu suntem în stare să construim, să salvăm, să reparăm, atunci poleim cu fanfaronadă, fără să simțim penibilul. Și chiar nu contează domnia în care acest element din identitatea orașului a fost strivit de complicitatea de neiertat a infractorilor de pe stradă și din birouri. Contează că astăzi e distrusă, iar n