Dintre toate seminţiile migratoare care ne-au călcat pământul, slavii (ultimii veniţi şi statorniciţi) au avut o înrâurire covârşitoare asupra populaţiilor romanizate de la sud şi de la nord de Dunăre.
Prezenţa lor în spaţiul balcanic a condus la schimbări cu precădere în vocabular, ceea ce însemnă că personalitatea limbii noastre, în comparaţie cu celelalte limbi neolatine, nu poate fi concepută în afara acestei influenţe. Dacă A. de Cihac, cu merituosul său Dicţionar etimologic român (1879), se încurca în calcule, stârnind furia eminentului B. P. Haşdeu privind ponderea elementului latinesc în limbă, influenţa slavă, deşi nebiruind-o pe cea latină, este totuşi majoră şi de netăgăduit.
Structura de bază lexico-semantică a limbii române şi totodată cea mai veche este, aidoma unor trepte, formată din cuvinte autohtone (din fondul adânc traco-iliric), cuvinte latineşti şi cuvinte slave. Aceasta nu înseamnă că ne pierdem caracterul de limbă romanică şi nu poate fi imaginată o altă clasificare. Peste structura de bază, la care s-ar putea adăugă influenţa greacă minoră, vin o serie de alte trepte care se manifestă mult mai târziu. Aceste împrumuturi vor face ca şi sub aspect vocabular, elementul latin şi neolatin să devină covârşitor. Este vorba însă de o modernizare sub regim latinist, de o decizie mai ales a elitelor cărturăreşti, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Când ne aplecăm cronologic asupra pătrunderi influenţei slave, înţelegem că ea nu s-a manifestat deodată şi nici într-o zare limitată în timp. Unele cuvinte sunt vechi, intrate prin secolele al VI-XII, într-o epocă fără frontiere, iar altele pătrund o dată cu întemeierea statelor româneşti, cu organizarea cancelariilor şi a bisericii ortodoxe.
Doi fraţi din Salonic, pe numele lor Constantin (preschimbat, mai târziu, în Chiril) şi Mihail (preschimbat, mai târziu, în Metodie),