"A fost extraordinar. Un om luminos şi bun"
Alexandra Elisabeta de Hillerin, Sandra, cum i se spune în familie, este fiica mijlocie a filosofului Mircea Vulcănescu şi trăieşte la Paris. A avut amabilitatea să ne primească, într-o după-amiază de primăvară târzie, care s-a transformat într-o adevărată sărbătoare, căci timp de mai multe ceasuri ne-a vorbit despre tatăl ei, reprezentant strălucit al "generaţiei de aur" din perioada interbelică, şi mulţi alţi mari intelectuali de elită, care au sfârşit, în mod tragic, în puşcăria comunistă de la Aiud. Portretul pe care-l face s-a ţesut din amintiri rămase vii, în ciuda anilor care au trecut, şi este copleşitor prin mesajul patriotic transmis. În salonul românesc al casei am primit o lecţie de mare devotament faţă de adevăratele valori culturale şi spirituale ale neamului, în faţa căreia nu pot decât să mă înclin într-o reverenţă recunoscătoare.
"Grădinarul de suflete"
- Doamnă Alexandra, care sunt cele mai tandre amintiri legate de tatăl dvs.? A fost un om public şi un intelectual de elită. Avea timp şi pentru copiii lui?
- L-am adorat pe tata de când mă ştiu, de la cea mai fragedă vârstă. Am amintiri foarte vechi, dinainte de a se naşte sora mea, Măriuca. Îmi aduc aminte chiar de ziua în care s-a născut ea, când tata m-a luat la Moşi, ca să ne treacă vremea aşteptării mai uşor. M-a suit în roata mare, unde mi-a fost tare frică, şi apoi, ca să mă liniştesc, mi-a luat un ceainic de pământ care fluiera, o morişcă din hârtie colorată şi alte nimicuri. Eram foarte fericită că eram cu el, pentru că mă simţeam apărată de orice rău. Mai ţin minte de atunci şi drumul înapoi spre casă, cu trăsura. Când aveam trei ani, am fost la Cornova, cu tata şi cu mama, care erau în echipa sociologică a lui Dimitrie Gusti, şi când am fost şi mai mică, aveam cam un an şi ceva, m-
