O carte ciudată, plină de „erezii“ (vorba autorului), Teatrul lui David Mamet (Curtea Veche, 2013). Conţine eseuri, rod a 40 de ani de dramaturgie, scenaristică şi regie. Tezele principale: teatrul subvenţionat e un fel de contradicţie în termeni, teatrul politic nu are drept de cetate, teatrul înseamnă distracţie pentru care spectatorii plătesc, teatrul trebuie să spună o poveste care să ţină spectatorul cu sufletul la gură, regizorul trebuie să se mărginească la a da intrări şi a plasa pe scenă actorii care, lăsaţi în voia lor, se descurcă mai bine, şcoala şi regizorul nu prea au ce să-l înveţe pe actorul de talent, „metoda“ lui Stanislavski e o prostie, excesul de scenografie şi regie maschează doar lipsa unei poveşti bune şi a talentului, concepţiile regizorale ale europenilor (sînt numiţi Ciulei, Şerban, Brecht, Foreman), izvorîte din condiţiile de dictatură în care au lucrat, au distrus teatrul american. Mamet nu e un troglodit: a citit Stanislavski, îi cunoaşte pe Vahtangov şi pe Meyerhold, a studiat cu discipoli ai lor, a citit Grotowski, Artaud etc. E un autor respectat, a primit un premiu Pulitzer. Ce e, atunci, cartea asta? Doar provocare? E ceva de reţinut din ea? Sînt întrebări pe care i le-am pus regizorului şi profesorului Ion Mircioagă. A rezultat discuţia de mai jos.

Aşadar, este teatrul doar distracţie plătită? Mamet nu spune doar că e distracţie plătită, ci, „în ipostaza sa de spectacol-afacere, este oarecum o pungăşie“, îmi notasem asta. Într-un fel, are dreptate – eu fac pe avocatul diavolului, dar nu pînă la capăt – la teatrul nesubvenţionat, omul plăteşte ca să se distreze. Am prieteni, oameni cultivaţi, unii au şi jucat teatru de amatori în tinereţe, care acum au diverse slujbe sau afaceri foarte solicitante; la sfîrşit de săptămînă, ei vor să se relaxeze, fie că merg la teatru, la film sau la un concert.