Cine se mai interesează, cine mai practică în zilele noastre tulburi de culori manelistice, muzica folk? Unde sunt cluburile de fani? A ajuns folkul ca şi vinul vechi, numai pentru cunoscători?
De la ciumă la mumă...
Erau vremuri când folkul umplea stadioane, săli de sport. Chiar sub un fald numit impropriu „cenaclu” Fiindcă noţiunea se referă la ceva mai restrâns, la ceva mai discret, mai puţin vizibil. Păunescu - pe care l-am ajutat în primele lui demersuri de întemeietor, de ctitor - a făcut totul la dimensiunile lui fizice. Gigantice. Din aşa-numitul Cenaclu început pe str. Slătinenanu într-o săliţă a unei case de cultură condusă de un tânăr prieten de-al meu, care fusese coleg de facultate cu Poetul, într-o sală în care abia încăpeau pe scaune 50-60 de presoane, bruscamente Păunescu s-a aruncat la „sală mare”. Mai întâi, o sală din Covasna cu public mixt româno/maghiar apoi teatrul Creangă, Sala Floreasca; apoi Sala Palatului şi în cele din urmă Polivalenta, marile case de cultură din provincie, apoi... stadioanele. Inclusiv „Republicii” din Bucureşti, până la demolare... Da, cam asta e o parte din cv-ul meu pentru cei doi ani lucraţi, la Flacăra. De la km zero al cenaclului.
Azi, condiţia folkului, existenţa sa ca manieră, e cu totul alta. Ba, a parcurs şi momente de pericol letal. Căci prin 90 , ”după...”, i se spunea, prin greşite sau exagerate asocieri, „ciuma roşie”. O urmă de adevăr era. O boală, o molumuţă, o gripuţă... Căci, ca să-şi justifice excesele, să-şi atingă oportunităţile personale Păunescu mai dădea obol Partidului. Şi, ”Cârmaciului destinului naţional”, cum îl numea el parcă şi cu o undă de solemnă, obedientă băşcălie. Auzi!, „Cârmaciul Ceauşescu”! Da erau patriotismele. Partinismele alea de serviciu. Exagerate. Din câteva cântece fără de care nu se putea. Era filodorma. Chiria plătită partidului ca să te lase. Şi, atenţie, p
