Există lucruri care ţi se întâmplă o singură dată în carieră. Dacă ţi se întâmplă. Să luăm, de pildă, cariera de mecanic de locomotivă. Ţi se aruncă în faţă o grămadă de oropsiţi ai sorţii care vor să scape de datorii, de foame, de beţie, de nebunie sau de alte boli.
Sau poţi nimeri cu trenul în plin într-o turmă de oi păstorită de un cioban superficial. Nu mai vorbesc de câini sau pisici lipsite de inspiraţie. Dar de câte ori într-o viaţă de ceferist îţi e dat să dai cu locomotiva peste un Bentley?
Lucram de ani buni la omoruri (şi în consecinţă văzusem destui morţi de tot felul) când am dat peste o înviere. Nu Aceea, pe Baraba mea, nu Aceea.
Domnul G. era din Chitila şi mai era, atunci când am auzit pentru prima oară de el, mort. Întâlnirea mea cu domnul G. se leagă de un teren din Chitila (care nu era al lui) şi de mai multe maşini nici măcar de lux din toată ţara (care, de asemenea, nu erau ale lui). Pe care domnul G. le vindea. Viu sau mort.
O să încerc să explic. Cum vinzi un teren care nu este al tău? Simplu. Faci rost de actul de proprietate sau măcar de o copie. Faci de asemenea rost de un buletin fals care conţine datele de identitate ale adevăratului proprietar şi fotografia ta. Apoi te duci cu un prieten bine intenţionat la notar. Notarul (nu generalizăm) vede sau nu vede şi încheie contractul. Tu „vinzi”, prietenul „cumpără”. Îl „vinde” la rândul lui unui alt prieten la fel de bine intenţionat. Şi tot aşa de două-trei ori până când, în cele din urmă terenul chiar e cumpărat de un fraier de bună credinţă. Metoda se numeşte „suveică” şi are deja ceva clasic. Nu vă rămâne decât să împărţiţi banii.
Domnul G. a procedat puţin mai simplu. Împreună cu un prieten a inventat un contract de vânzare-cumpărare prin care, cu nişte ani în urmă, adevăratul proprietar (care tocmai murise, murise de-a binelea) îl făcea proprietar pe domnul G