De la telefoane mobile la turbine eoliene - prea puţine din bunurile tehnologice actuale mai funcţionează în absenţa unor metale pe care producătorii germani sunt obligaţi să le importe. O dependenţă plină de riscuri.
Aluminiul sau cuprul sunt, de exemplu, importate de Germania în proporţie de 100%. Iar din 1999, preţurile materiilor prime metalifere pentru uz industrial au crescut de 3,5 ori. Din preţul produselor, cheltuielile cu procurarea şi prelucrarea metalelor pot să depăşească 50%. Hüther, care a analizat rezultatele unui studiu la care au participat 2000 de antreprenori germani, explică, pentru Deutsche Welle, că firmele au în primul rând probleme în a mai concura cu adversarii din ţări care deţin zăcăminte de materii prime, aceştia din urmă beneficiind "de preţuri de achiziţionare mai mici sunt mai puţin supuşi rigorilor ecologice, au în schimb mai multă susţinere guvernamentală, mai puţine bariere comerciale şi riscuri de transport inferioare". În plus, completează directorul Institutului Economiei Germane, autorităţile din acele state cunosc şi puterea diplomatică pe care le-o oferă zăcămintele de care dispun.
Hubertus Bardt, expert în materii prime în cadrul Institutului Economiei Germane, dă cel mai bun exemplu de stat care practică negocieri de pe poziţia de forţă pe care i-o oferă rezervele de minereuri: "Worst-Case-Scenario este întreruperea temporară a circuitului de aprovizionare. China a folosit deja politic exportul de pământuri rare, când a şantajat Japonia în negocierile cu privire la o serie de insule nelocuite. În mod paradoxal, China era cea care pierdea cel mai mult din punct de vedere comercial, Japonia fiind principalul cumpărător".
Prea puţine firme germane au o soluţie de ieşire în cazul unui astfel de scenariu negativ. Principalii actori de pe piaţă au dezvoltat diverse strategii - au semnat contracte
