Pe 20 iulie, o să treacă în carul cu foc peste noi
Pentru noi toţi, moartea e pântecul prin care trebuie să trecem pentru a ne naşte la cealaltă viaţă. Trupul veşted, carnea suferindă, bolile care ne cuprind încetul cu încetul, toate sunt vămi fără de care nu ne putem desprinde din această lume. Chinurile acestea sunt hărăzite până şi sfinţilor. Deşi îmbrăcaţi şi hrăniţi de iubirea lui Dumnezeu, luminaţi toată viaţa de har, ei trebuie să treacă, la fel ca noi toţi, prin băierile morţii pentru a ajunge dincolo, la fruntariile iubirii.
Şi totuşi, în curgerea vremilor, a existat un om dăruit Domnului care nu a gustat moartea. Unul singur. Un om care a ars ca o lumânare de ceară - curat, fără rămăşiţă, mistuindu-se fără urmă. Mormântul lui nu este de găsit nicăieri pe faţa pământului pentru că, la sfârşitul vieţii, Sfântul Ilie a fost înghiţit de cer. Cu totul.
Copilul hrănit cu flăcări
Suntem cu opt veacuri înainte de Hristos, în Tezba Galaadului, în ţinuturile stăpânite de israeliţi, la răsărit de Iordan. Sovat, un preot al Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul cel Viu al lui Israel, aşteaptă ca soaţa să-i aducă pe lume un prunc. Din inimă i se ridică o rugă. Când lină, susurând a mulţumire şi bucurie pentru noua făptură, când năprasnică şi înspăimântată de durerile soaţei, cu ale cărei tânguiri se îngână. Durerea tatălui îngemănată cu cea a mamei, inimile lor unite. Iubire întreolaltă, iubire de Domnul.
Pe Sovat l-au trezit din rugăciune scâncetul copilului şi intrarea unor bărbaţi. Luminoşi, îmbrăcaţi în alb, au venit la creştetul copilului şi, până să apuce să le spună ceva, au început să-l învelească în straie stranii. Nu erau din pânză. Erau parcă alcătuite din flăcări limpezi şi roşiatice. Cu aceleaşi văpăi l-au îmbiat pe prunc, iar acesta, ca şi cum ar fi fost deja mare, le-a luat şi a îmb
