Sunt munţii cu cele mai multe mistere din România: comori de aur şi chihlimbar, chilii rupestre săpate în stânci, zone cu iradieri energetice maxime, dispariţii de oameni. Dar cu toate "minunile" lor, satele din Munţii Buzăului mor pe rând. Misterul nu ţine, din păcate, de foame

"Aţi bătut atâta drum doar pentru nişte amărâţi de ţărani ca noi? Ori aţi venit după comori? Numa' s-aveţi grijă, că-s juruite, şi să nu daţi de năcaz. Eu nu ştiu de nici o comoară, toată viaţa m-am ferit de ele ca de dracu'. Singurele mele comori au fost pământul, familia, casa şi munca. Iaca, acum se duc şi astea pe pustii, că ne-a răpus bătrâneţea. Şi parcă nici lumea asta nu mai e în firea ei. Tot ce era bine şi frumos a rămas numa' în trecut, în amintirile noastre. De-acu, mai e puţin, şi în satele astea n-o să mai ră­mână decât un cimitir de oa­meni şi case."

Satul Scăieni, comuna Bo­zioru. Un loc pierdut la capătul lumii, printre pădu­rile sălbatice şi coastele ne­um­blate din Munţii Buzău­lui. Un tărâm plin de istorie şi mistere halucinante, pe care nimeni n-a reuşit să le dezlege vreodată. "Templul secretelor", "Al treilea pol energetic al lumii", "Atho­sul românesc", "Munţii ca­re înghit oameni", "Ţara Luanei, poarta lui Dum­ne­zeu", mii de cărţi şi repor­taje au încercat în zadar să desluşească uluitoarele po­veşti ale acestui colţ de lume. Aici se află vestitul complex de aşezări rupestre, 12 chilii săpate în stâncă de mâna omului, în care se spu­ne că s-au ascuns demult, în vremuri de restrişte, călu­gării sihaştri. Tot aici, prin munţii sălbatici care împrej­muiesc satele, se povesteşte că ar fi fost îngropate nume­roase tezaure sacre, peste care stau aprinse flăcări al­bastre, şi că cei care au în­cercat să le dez­groape şi-au pierdut numaidecât minţile. În Scăieni, cel mai vechi sat din zonă, oamenii încă mai vorbesc despre descoperirea unor schelete de mărimi