Într-una dintre primele sale sinteze de istorie literară, apărută în 1983 (La Troisième République des Lettres), cel mai inteligent literat francez în viaţă, Antoine Compagnon, pune (în) ordine (în) paradigmele studiilor literare franceze din secolul al XX-lea – mult mai limpede decît a făcut-o oricine altcineva. Critica literară franceză modernă începe cu doamna de Staël, dar se consacră prin Sainte-Beuve. Este critica impresionistă, estetizantă, psihologizantă, critica de salon, cea prin care se constituie un „cîmp literar“ la care iau parte instituţii şi oameni, dar mai ales sensibilităţi. Este critica marilor autori, iar Lanson avea dreptate: „Omul, în studiile sale, maschează opera“. („Après Sainte-Beuve“, 1895 – toate citatele din Gustave Lanson sînt extrase din volumul editat de Henri Peyre în 1965: G. Lanson, Essais de méthode, de critique et d’histoire littéraire, Hachette. O foarte bună cronică a cărţii apare în Contemporanul din 4 noiembrie 1966, sub semnătura lui Paul Cornea.) Critica literară este atunci o practică de conversaţie care reuneşte retorică argumentativă şi cazuistică, pasiunea de a raţiona şi pasiunea de a judeca (de a salva sau de a condamna adică) – un discurs narcisic care ţese o nouă putere politică, cea a literaturii. O critică romantică promisă vieţii veşnice, care în România zilelor noastre rămîne înfloritoare (desigur, pe vremea lui Sainte-Beuve, la Bucureşti nu se prea scria încă româneşte).

Pe la 1870, la moartea lui, studiile literare franceze se află în plină criză de profesionalizare: le lipsea metoda – şi tocmai metoda se duc literaţii s-o caute într-o disciplină cu miză mult mai mare decît literatura, şi anume istoria. Mai pe larg vorbind, nu atît „istoria“ îşi împrumută din obiectivitate şi practici literaturii, cît ştiinţele pozitive. Există un mit al ştiinţificităţii pe care-l recunoaştem pretutindeni în ep