Victor Ponta a venit la guvernare pe un val de nemulţumire, ca urmare a tăierii pensiilor şi a salariilor – pe atunci cea mai bună metodă a Guvernului PDL pentru a stabiliza România din punct de vedere macroeconomic.

S-a împotrivit marilor proiecte industriale şi investiţiilor în resurse. A condamnat împrumutul cu FMI care, vă aduceţi aminte, ne împovăra pe fiecare cu „3.500 de euro pe minut”. S-a împotrivit reformelor din sistemul sanitar şi închiderii unităţilor spitaliceşti neperformante care nu faceau decât risipă în bugetul şi aşa foarte sărac al Sănătăţii. Repet!

Victor Ponta a venit pe un val mare de aşteptări a populaţiei şi a promis că va creşte pensiile şi salariile, va ridica nivelul de trai şi ne va scoate din întunericul în care ne-a aruncat criza economică mondială. Doar că ajuns la putere, Victor Ponta a văzut că respectarea promisiunilor electorale ar duce la destabilizarea macroeconomică şi ar alinia România la Grecia, iar acest lucru însemna prăbuşirea spectaculoasă a guvernării USL în mai puţin de 6 luni. Ce a făcut atunci Victor Ponta?

În ceasul al 12-lea a înţeles că trebuie să fie responsabil. A înţeles că dacă vrea să crească pensiile şi salariile, trebuie să facă economia funcţională; că trebuie să dea drumul la investiţii, că trebuie să atragă investitori strategici, care dincolo de faptul că devin mari contributori la buget, pot să genereze activităţi economice pe orizontală în economia reală, ceea ce înseamnă mii de locuri de muncă. Din acest punct de vedere, Victor Ponta s-a dovedit a fi mai liberal decât unii liberali care nu urmăresc decât puterea sau propriile beneficii.

Formula „prin noi înşine” a istoricului Partid Naţional Liberal a căpătat un alt sens! După cum mi-au explicat economiştii de marcă cu care mă mai consult – pentru că nimeni nu poate susţine că le ştie pe toate - investitorii care au o asemenea forţ