Mişu Negriţoiu, 63 de ani, rememorează etapele unei vieţi începute în sărăcia lucie din Dăbuleni, continuată în comerţul exterior socialist şi în politica post-decembristă şi oprită, momentan, pe scaunul de preşedinte al uneia dintre cele mai mari bănci din România.

Interviul s-a terminat, iar Mişu Negriţoiu priveşte uşor încordat la ceasul de firmă de pe mână. „S-au dus două ore jumate’. Am cam exagerat.“ Ne ridicăm şi o pornim pe unul dintre coridoarele aseptice ale clădirii uriaşe, din Bucureşti, ce adăposteşte sediul central al băncii unde interlocutorul îşi desfăşoară activitatea. Ne întreabă cum mai merge presa scrisă. Prost, îi zicem, tot ameninţă că îşi va scrie testamentul. Zâmbeşte şi zice că a văzut şi el asta. Acum câţiva ani avea ce să citească: analize, interviuri, texte documentate, ce mai, calitate! Astăzi, abia mai sunt vreo doi-trei editorialişti pe care-i caută pe net sau prin paginile ziarelor. Aşteptăm liftul să coborâm, timp în care ne spune că nici sistemul bancar nu a dus-o prea bine în ultimii ani, dar, mai nou, dă semne de viaţă. Privim printr-un geam de sticlă, într-o sală clasică de corporaţie, calculator – birou – plantă – cană personalizată, la vreo 20 de tineri impasibili, atenţi la nişte grafice. „Ştiţi ce fac aici? Tranzacţii de peste două miliarde de lei pe zi.“ Îi privim admirativ. Noi nu prea avem cu ce să ne lăudăm. Negriţoiu ne zâmbeşte şi începe să ne spună ceva, pe un ton blajin, căutând parcă un contraargument la neputinţa declamată. Nu apucă să spună mai mult de trei cuvinte. A sosit liftul, ne strângem repede mâinile şi ne despărţim pe fugă, abia mai zicem „La revedere!“. Prin geamul exterior al liftului ce coboară, străzile unui Bucureşti încins, aglomerat şi obosit se apropie treptat.

„Weekend Adevărul“: Mai mergeţi pe acasă, pe la Dăbuleni? Mai aveţi pe cineva acolo?

Mişu Negriţoiu: Mai mer