Sunt un om norocos. Primul interviu din cariera mea jurnalistică mi-a fost acordat de cel mai bun vorbitor de limbă română pe care l-am întâlnit vreodată. Se numea Adrian Păunescu.
A crezut în mine, am devenit prieteni pentru tot restul vieţii, m-a dislocat de la paşnica mea catedră comunală şi m-a aruncat în cazanele presei bucureştene, mi-a susţinut cărţile, am călătorit şi am lucrat mult împreună. Chiar de ziua lui, în anul 2010, cu doar patru luni înainte să devină nefiinţă, sub titlul „Sunt fiul unei ţări îndelung nefericite”, publica următorul text:
„Mi-ar fi imposibil să gândesc un alt film omonim cu numele «Adrian Păunescu» faţă de cel pe care îl întruchipez, deocamdată. În orice caz, scenaristul ar putea fi băiatul meu, Andrei Păunescu, depozitarul inteligent şi luminat al multor momente din viaţa mea, regizor ar putea fi autorul filmului «Cenaclul Flacăra», Cornel Diaconu, actorul din rolul principal, poate, cele două fiice ale mele, pentru perioada primei tinereţi - geniala mea fată, Ana-Maria Păunescu, şi, pentru momentul de la 40 de ani - prima mea fiică, ea însăşi superdotată, deşi puţin mai delăsătoare, Ioana. Poate că mi-aş putea juca rolul din perioada de acum, rol pentru care ar putea concura şi actorul Eugen Cristea sau poetul şi ziaristul Ciprian Chirvasiu”.
Dacă nu s-a fi grăbit atât la cele veşnice, duminică, 20 iulie 2013, Maestrul ar fi împlinit 70 de ani. După ce întreaga zi am tot încercat să ne istovim bucuria revederii, sporovăind despre vrute şi nevrute, am purtat această discuţie, ceva mai aplicată, în casa mea părintească, din comuna Schitu-Goleşti, judeţul Argeş, în seara de 12 septembrie 1989. Caietul în care mi-am luat notiţele de mai jos a stat rătăcit prin bibliotecă vreme de aproape un sfert de secol. L-am descoperit cu puţină vreme în urmă. Public, deci, abia acum acest text, ca o reverenţă în semn de oma
