Dacă aş fi foarte tînăr, n-aş înţelege nimic. Şi nu din vina mea. Aş vedea, mai întîi, că se sărbătoresc 20 de ani de cînd doi importanţi scriitori români, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, au întemeiat un Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, incluzînd un muzeu (în clădirea sumbră a puşcăriei de la Sighetul Marmaţiei), un Centru Internaţional de Studii asupra Comunismului, o Şcoală de Vară – aflată la a 15-a ediţie –, o amplă bancă de date şi o colecţie de publicaţii, destinate, toate, să ţină la vedere, în conştiinţa publică, cicatricea uriaşă pe care anii dictaturii comuniste au lăsat-o pe trupul unei ţări şi al unui continent. Proiectul a fost asumat de Consiliul Europei, muzeul a devenit una din primele trei instituţii de acest fel din Europa şi a fost lăudat de personalităţi de prim plan ale Răsăritului rezistent, între care Václav Havel şi Vladimir Bukovski. Statul român a declarat instituţia Memorialului, prin lege, drept „ansamblu de interes naţional“. Carevasăzică, avem de-a face cu ceva important, cu o faptă masivă, monumentală, de natură să documenteze o tragedie istorică recentă, un episod tulburător, de martiraj colectiv, numărînd sute de mii de victime. E vorba de un spaţiu al adevărului (despre comunism şi despre esenţa răului), al reculegerii şi al unei necesare, igienice, profilaxii. E vorba de crime odioase, de un sinistru conglomerat de suferinţă omenească şi de efortul de a-i feri pe cei care au avut norocul de a nu fi contemporani cu mizeria anilor ’50, de funebre ispite ideologice.

Pe de altă parte, dacă m-aş uita la televizor, aş vedea, pe mai toate canalele, tot felul de emisiuni în care amintirea comunismului şi a slujitorilor lui devine mai mult sau mai puţin roz. Aş vedea foşti miniştri de pe vremea lui Ceauşescu, dar şi cetăţeni obişnuiţi, vorbind despre „părţile bune“ ale regimului său, despre ecoul internaţion