,,Rock în Praga”, Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2011, este titlul volumului de debut, poeme, al tânărului Andrei Zbîrnea, poet ce se plasează confortabil într-un romantism aproape clasicizat, dar care nu în toate ingredientele acestuia descoperă un teritoriu al fragilităţii, al purităţii – biografia unui sentiment, al unor sentimente sinergice.

Cartea este alcătuită din trei părţi: ,,Adela”, ,,rock” şi ,,iederă”, care sunt, totuşi, într-o continuitate paratextuală între vis, viaţă şi psihologie întreruptă.

,,Adela” e o proiecţie construită pe eternul feminin, din care decupează şi calibrează pe măsura propriei aspiraţii iubirea iubirii. Aceasta este Adela, fantasmă a căutărilor ce-l separă pe poet atât de Don Juan, cât şi de Tristan, apropiindu-l de Ragaiac din ,,Rusoaica” lui Gib Mihăescu. Puritatea cu care narează poetica acestei înlănţuiri de apropiere şi îndepărtare, de idealizare şi prozaic face tonic poemul, ceea ce ar putea să apară ca ,,defect” în raport cu lirica celorlalţi tineri: ,,…acest mail nu va ajunge niciodată la tine. (…) când erai în tura de seară, eu scriam poeme pe vltava. oare te văzusem?” (***); ,,acolo m-ai învăţat primii paşi de dans. primii trei paşi. apoi filmul s-a voalat.” (vltava).

Poetul îşi recunoaşte şi îşi asumă timiditatea ce devine cheia către realitatea visului visat, către biografia acestuia: ,,priveam din depărtare făptura ta Adela (…) /şi / te vedeam în toate turnurile cu orologiu erai o matrioşcă des-/făcându-te încet la contactul cu oasele criptate între coastele mele /frânte /îţi mai aminteşti Adela (kafka). Sau: ,,pielea ta miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de pe stradă” (only a masochist could love such a narcissist). Ori: ,,erai o prelungire a unei piese fără actori” (alge albastre).

Dar entropia e-n toate cele ce sunt, chiar şi în puritate, iar căderea ei este legică