Depăşirea cozii, intrarea în faţă la un rând şi alte fapte asemănătoare cu acestea sunt furturi. Furturi de timp.

Stau la coadă. Mai sunt doi oameni în faţa mea. Las ceva spaţiu între mine şi cel dinainte pentru că nu e aglomeraţie şi e loc destul. Merge greu, stau de câteva zeci de minute. Pot spune că aproape m-am obişnuit cu starea de aşteptare şi aş putea-o duce aşa mult şi bine. E un fel de adaptare sau o complacere: dacă tot am stat până acum şi am pierdut timpul, de-acuma stau până la sfârşit ca măcar să nu-l pierd degeaba.

În toată această atmosferă de pasivitate resemnată, la un moment dat, o fată sub 20 de ani, cu rochie roşie cu buline albe, vine şi se postează nonşalant înaintea mea, ocupând locul destul de strâmt pe care eu îl lăsasem, cum am spus, pentru aerisire. E nemişcată, cu spatele la mine. Stă la coadă sau aşteaptă tramvaiul, mă întreb? Rămâne. Înseamnă că stă la coadă. Se întoarce şi râde la prietenul ei care a rămas în urmă şi care pare că o aşteaptă cu alura că nu va sta mult şi că vor pleca repede din acel loc nedorit la o plimbare în parc. El nu a intrat în atmosfera resemnată pomenită de mine mai sus. Şi nici ea, care iese din rând şi se duce la el, îl întreabă ceva şi chicotesc. Se întoarce apoi în acelaşi loc. Eu nu mă mişcasem, ce rost are să micşorez distanţa? Să declar că eu eram în faţă? Să ne înghesuim aşa cum face ea? Tot spaţiul din cameră e gol; ar mai putea încăpea încă 30 de persoane la coadă. Iar ea se împinge între mine şi cel din faţă, într-o poziţie evident incomodă. La un moment dat întreabă ceva pe cel din faţa mea/ei. Eu răspund repede în locul celui întrebat, adăugând convingător, credeam eu: “… pentru că şi eu stau tot aici la coadă!...” Ei bine, a fost ca şi cum n-aş fi scos un sunet. Nu m-a băgat în seamă. A rămas locului. S-a dus iar la prietenul ei să mai râdă puţin. Eu tot nu m-am mişcat. Puteam s-o