Am mai vorbit o dată despre ce anume trebuie să facă o „amărâtă” de grupare sindicală într-o societate normală. De când a fost inventată noţiunea, nenorociţi sau şmecheri – după caz, evident – s-au dat peste cap să le fie lor bine, ca lideri, nicidecum amărâţilor pe care ar trebui să-i reprezinte. Cum „modelele” se transmit, nişte „unii” din mineritul şi energia gorjeană au pus-o de-un sindicat la scurt timp după marea fâsâială din decembrie 1989. Deschiderea românilor spre Occident s-a manifestat brusc al dracu’, aşa încât lucrurile nu au urmat un curs firesc. S-au ars paşi, s-au parcurs prea repede etape. Cert este că aceiaşi „unii” au văzut cam ce presupune mişcarea sindicală în alte ţări şi au vrut să scoată ce e mai bun din ea… pentru ei. Au intuit excelent forţa unei astfel de grupări şi beneficiile pe care le poate aduce aceasta. Uite aşa a început mişcarea sindicală în minerit: Rovinariul, Turceniul şi alte entităţi din domeniu au aderat la noul „must have” social – sindicatul. Oamenii, speriaţi de schimbările aduse de îndepărtarea cuplului Ceauşescu, au trecut sub protecţia sindicală. Cum s-au şi lăsat manipulaţi extrem de repede, nu e de mirare că s-a ajuns la anomalii precum mineriadele, iar efectele groaznice nu s-au lăsat aşteptate. Şi acum bucureştenii au frisoane când vine vorba de mineri, iar jandarmii nu-şi amintesc cu drag de Costeşti… Asta e, dar să nu uităm că ei nu au plecat spre Bucureşti de capul lor.

Încet-încet, la fostele entităţi energetice din Gorj au apărut, în decadenţa iminentă a societăţii, şi hienele cu chip de lideri sindicali. Ridicaţi din rândul lor, minerii au fost impresionaţi că oameni ca ei le vor reprezenta interesele. Speranţa de a avea o viaţă mai bună i-a făcut să le acorde şmecherilor din sindi(că)cat nişte drepturi fantastice. Aşa au ajuns nişte lepre să hotărască destine, să decidă cine vine sau pleacă de la câ