Unificarea Germaniei demonstrează în mod clar că Unirea dintre cele două state româneşti este mai aproape decât oricând. Istoria vine peste noi!

În 1989 cele două Românii nu s-au unit şi nici nu aveau cum să facă acest lucru: puterea în cele două state româneşti a fost preluată tot de către cei care formau nomenclatura comunistă iar aceştia erau prea preocupaţi să împartă moştenirea decât să se mai gândească la interesul naţional.

Ba mai rău, erau cei din eşalonul doi, cei care furaseră şi nu mai puteau ascunde de Ceauşescu ce au furat iar Revoluţia a fost o binecuvântare. De asemenea, după 50 de ani de ani de restricţii, românii nu ştiau că suveranitatea aparţine poporului. În graba de a-l executa pe Ceauşescu au uitat că au puterea de a acţiona. Acest lucru nu s-a întâmplat în Germania, unde partea liberă a lucrat permanent în vederea unificării şi nu a acceptat niciodată despărţirea. Acelaşi lucru se întâmplă accelerat între cele două state româneşti unde parte de Vest trage tare pentru a readuce acasă partea sa de Est. Tragem câteva paralele? În 1989 Vestul cerea Unirea iar răspunsul politic din Est era: Nu e acum momentul, avem treburi mai importante de făcut(vi se pare cunoscut?). Cine cerea Unirea: societatea civilă dar şi întreaga clasă politică în frunte cu cancelarul Helmut Kohl. Să vă amintesc că acesta renunţa la delegaţii oficiale pentru a participa la manifestaţii unioniste? În momentul de faţă peste 87% dintre români vor Unirea cu Republica Moldova şi peste 116 parlamentari români şi-au asumat să promoveze în parlament acest crez. Aceştia provin din tot spectrul politic de unde tragem concluzia că este vorba de un obiectiv naţional fără graniţe de doctrină politică(scuze, la noi nu există aşa ceva). În 1989 Germania de Vest era membră a NATO iar Germania de Est era membră a Pactului de la Varşovia. În momentul căderii zidului aceasta