O Craiovă marcată, în aceste zile de iulie aproape singuratec, de prima ediţie a Festivalului Adrian Păunescu. La orele la care scriu acestea toate, festivalul se apropie de final. Ne-a mai rămas spectacolul mare din Piaţa Prefecturii şi încă avem emoţii şi ne rugăm să nu cumva plouă şi să ni se dea peste cap programul.

Ultimele trei zile însă, de pe 19 iulie încoace, de când s-a marcat deschiderea la Primăria Municipiului, au decurs exact aşa cum trebuia, exact aşa cum cred că şi-ar fi dorit tata să decurgă. De la emoţionantul drum la Bârca, în Bârca natală a lui AP, până la dezvelirea busturilor sale, de la cerul pe care l-am rugat să ni-l lase, măcar în perioada aceasta, atât de albastru cum au fost ochii lui, până la aplauzele celor strânşi să îşi aducă aminte de poet şi de opera sa, de la lansările de carte, până la lacrimile cu greu ascunse în colţul inimii, de la Concursul Internaţional de Poezie, până la strângeri de mână însoţite de cuvinte curajoase şi sincere.

Nu este timp pentru o cronică amănunţită, dar pentru un detaliu emoţionant putem să facem loc: pe 21 iulie dimineaţa, imediat după inagurarea străzii Adrian Păunescu a început să plouă. A durat mai puţin de o o jumătate de oră. O ploaie blândă şi cenuşie, strecurată tandru în faţa paşilor noştri, o ploaie care a însoţit exact clipele de linişte dintre dezvelirea plăcuţei stradale şi dezvelirea bustului de pe Aleea Personalităţilor. “Sunt lacrimile lui de emoţie”, mi-a spus mama. I-am zâmbit şi am crezut că numai noi, cei din familie, căutăm semnificaţii peste tot, că numai noi, marcate de dorul de cel care ne este reper, desluşim adevărurile deghizate în simboluri. După câteva minute, o foarte bună prietenă din Craiova îmi spune acelaşi lucru: “A plâns el, de emoţie”. Am zâmbit din nou şi am înţeles că aşa este şi că nu greşesc cu nimic dacă recunosc asta, că degeaba mi-e ruşine