Am stat vreo zece zile într-un mic oraş din Vestul Europei care arată ca o bijuterie. N-am urmărit ştirile din România. Când am vrut să văd ce se mai întâmplă în ţărişoară, am constatat că se demolează în continuare.

În ultimii ani, s-au demolat atâtea clădiri de interes istoric şi cultural în Bucureşti şi în alte oraşe, încât subiectul a devenit o banalitate. Nu mai trezeşte reacţii, nu mai provoacă indignări. Cu excepţia câtorva organizaţii neguvernamentale sau a unor oameni convinşi că merită să lupte până în ultima clipă pentru a salva ce e de salvat, restul societăţii româneşti doarme în papuci atunci când sunt distruse case de patrimoniu. Iar primăriile ori guvernul se ascund după tot felul de chichiţe, interpretând legea cum vor, şi îşi văd de treabă, profitând de nepăsarea generalizată.

După ce am stat (ca măsură de igienă intelectuală) câtva timp fără ştiri din România, când m-am hotărât să revin în actualitatea noastră cea de toate zilele am dat, pe lângă deja plicticoasele frecuşuri politice, peste două ştiri despre demolări. În Bucureşti s-a mai dărâmat o clădire veche din zona Calea Griviţei, iar la Roman s-a demolat casa în care a locuit scriitorul Max Blecher. Asemenea veşti mi-au picat cu atât mai prost cu cât mă aflam într-un mic oraş din vestul Europei, care fusese distrus aproape în totalitate în al doilea război mondial, şi admiram felul în care s-a reconstruit tot ce se putea reconstrui, iar clădirile noi au fost realizate în spiritul celor vechi. Am mai văzut asta în multe oraşe europene, în care preocuparea edililor şi a cetăţenilor este în primul rând aceea de a păstra tot ce se poate, de a repara şi renova edificiile vechi, de a conserva urmele istoriei. Până la urmă, e o chestiune de bun-simţ, dincolo de orice teorii sofisticate: oamenii vor să trăiască în comunităţi, nu în adunături de clădiri puse la grămadă. Aşa încât orice în