Uneori, e suficient fularul unui copil uitat în tribună pentru ca fotbalul să meargă mai departe. Cînd paznicii sting nocturna și pun la loc brazdele de gazon, la miezul nopții.
Deseori, sîntem noi fluturii săraci, obsedați de secundele luminii de neon. Și ne enervăm că pe un dreptunghi de pămînt nu se așează iarba drept după un meci, cînd, de fapt, sînt vieți întregi pe care nu le poți rostui după cîte o bătălie cu suferința. Oricîți specialiști, oricîte bucăți cu iarbă bună.
Nu l-am prins jucînd pe Costică Ștefănescu. V-am mai spus: fac parte din carnea ghinionistă a unei generații pentru care DVD-urile, cărțile și poveștile bunicilor lucrează spre completarea lumii. Mai cumpănesc uneori la îndoiala zveltă a cifrelor și-l văd pe fotbalistul cu 15 sezoane de cupe europene și cu 66 de meciuri la națională. Aud în ultimele zile, ca o străfulgerare de lumină curată, care depotrivă înfioară și te întoarce la adevăr, că suferă pe un pat de spital. Că omul cu 7 Cupe ale României în palmares nu are în suflet și-n trup liniștea celor 62 de ani pe care o dorim părinților noștri.
În Liga asta, cu atîția Boubacari, Bokile și Fatai xeroxați pentru lungirea ciorbei de vară, Costică Ștefănescu rămâne jucătorul cu 490 de partide, numărul maxim. Cînd învățăm numele imposibile ale unor băieți cărora doar rigoarea curselor de linie le justifică prezența în Liga 1, Costică Ștefănescu devine un nume simplu. Din acelea pe care le știm atît de bine că nu mai avem vreme să ne raportăm la ele cum se cuvine.
“Sînt într-o situaţie nu prea fericită a vieţii mele, dar voi continua să lupt. Cel mai mult îmi doresc să ajung să trăiesc să văd, din nou, echipa Universitatea Craiova cu performanţe notabile”. E mesajul lui pentru vremurile în care Craiova Maxima se împarte, tragic și oltenește, între echipa Olguței și echipa lui Mititelu. Să-mi fie iertat, dar parcă nu zeci
