Într-un articol publicat în revista „The New Republic”, Mihail Şişkin, romancierul rus ale cărui cărţi au fost publicate şi în România, identifică una din cauzele eşecului democraţiei din ţara natală: „În 1991, am reuşit să ne eliberăm de dominaţia comunistă, dar n-am fost în stare să ne eliberăm de noi înşine.” Sursa: EVZ

Fiecare popor, fiecare populaţie duce cu sine un bagaj de amintiri, obiceiuri şi reflexe de care nu se poate debarasa prin împuşcarea unui ţar, alungarea unui preşedinte ori demiterea unui guvern. Dac-ar fi să înşir constantele „spiritului românesc”, hoţia ar figura la loc de cinste. Această însuşire ne-a urmărit de-a lungul istoriei, iar în zilele noastre pare să fi atins apogeul.

Pe vremea comunismului — ca să mă refer doar la istoria recentă — românul fura aşa cum respira: fiind stăpânul „forţelor şi mijloacelor de producţie”, i se părea firesc să dispună după bunul plac de tot ce găsea la locul de muncă. Sentimentul vinei era anihilat de nivelul de trai care nu-l depăşea, la majoritatea populaţiei, pe cel din Evul Mediu. De regulă, era vorba de „furtul de subzistenţă”: o plasă de cartofi de aici, trei becuri şi-un kil de organe de pui de dincolo. O hoţie legitimă, de vreme ce oamenii fuseseră condamnaţi la starea de i-responsabilitate socială. N-aveau dreptul la iniţiative economice, comerciale ori de schimb.

Imediat după ’90, am fost martorii „furtului întru huzur”. Ca nişte căpcăuni, propagandiştii de până ieri ai cumpătării şi ai „alimentaţiei ştiinţifice” au înghiţit cu hăpăituri hulpave tot ce mişca pe suprafaţa pământului ori era implantat în sol: fabrici, clădiri, afaceri, mine, sonde. Deşi la baza societăţii se trăieşte la fel de mizerabil — cu un spor de violenţă şi vulgaritate pe care comunismul a ştiut să le ascundă —, la vârf s-au atins forme ale jafului rareori întâlnite în istorie. Doar în Rusia şi în fostele repub