Pornind de la faptul că amortizarea imobilizărilor reprezintă o reflectare a recuperării treptate, din perspectivă contabilă şi fiscală, a costurilor legate de achiziţia, producerea, construirea, asamblarea, instalarea sau îmbunătăţirea imobilizărilor amortizabile, trebuie făcută în primul rând distincţia între imobilizările amortizabile şi neamortizabile, precum şi între amortizarea contabilă şi cea fiscală. Imobilizările corporale amortizabile pot fi identificate ţinând cont de îndeplinirea cumulativă a următoarelor caracteristici: sunt în proprietatea firmei şi utilizate în producţia, livrarea sau respectiv prestarea de servicii şi pot fi închiriate terţilor sau folosirea lor în scopuri administrative; au o valoare fiscală mai mare de 2500 lei - doar din iulie 2013, valoarea anterioară a fost de 1800 lei; durata normală de utilizare este mai mare de 1 an.

Din categoria imobilizărilor neamortizabile fac parte următoarele: terenurile, incluzându-le pe cele împădurite; tablourile şi operele de artă; fondul comercial; lacurile, bălţile şi iazurile care nu sunt rezultatul unei investiţii; bunuri din domeniul public cu finanţare din surse bugetare; orice mijloc fix care nu-şi pierde valoarea în timp ca urmare a folosirii în conformitate cu normele; casele de odihnă proprii, locuinţe de protocol, navele, vasele de croazieră, altele decât cele utilizate în vederea realizării de venituri.

Amortizarea contabilă are următoarele caracteristici: calculul acesteia se face începând cu luna următoare punerii în funcţiune (PIF) până la recuperarea integrală a valorii de intrare; se calculează pe baza unui plan de amortizare realizat pe perioada cuprinsă între data punerii în funcţiune şi cea a recuperării integrale a valorii de intrare a imobilizărilor; planul de amortizare ţine seama de durata de utilizare economică şi condiţiile în care sunt utilizate imobilizăril