Media de astăzi? Am rămas cu toţii tot la nivelul anilor ’90 când ştiam că singura care nu ne minte şi nu ne manipulează e moartea. În 2013 nici de moarte n-aş mai fi sigură că nu ne manipulează când apare la televizor.

Ştirea pe care o transmiţi trebuie să intereseze oamenii, iar gradul de interes se măsoară în gradul în care ea le afectează ori le schimbă viaţa – au spus pe rând toţi profesorii mei de jurnalism, în România ori în Reuters. Şi n-am avut vreodată motive să mă îndoiesc de spusele lor. Cu ce ne afectează viaţa înmormântarea vreunui X sau Y, bogătaşi ale căror familii cred că se simt de-a dreptul obligate să organizeze înmormântări care să depăşească în fast nunţile? Cu ce ne schimbă viaţa nouă nunta vreunui Z „VIP de carton”, de ce trebuie aşadar să ştim obligatoriu toate aceste detalii?

Pe de o parte pentru că genul acesta de ştiri nu solicită ziaristul prea mult. Moartea e un spectacol gratuit pentru care nu ai nevoie nici de cercetări jurnalistice, nici de surse. Loveşte, e acolo, e la îndemână s-o filmezi şi să-ţi dai cu părerea, inclusiv să te faci de ruşine punând întrebări imbecile gen: „Ştiţi că soţul/tatăl/iubitul/etc dumneavoastră a murit?”, „Ce aţi simţit când aţi primit vestea?” ori „Ce veţi face acum?”. Pentru ştirile adevărate se munceşte, se caută surse, se caută cel puţin două alte surse care să confirme ori să infirme ştirea, se bate la uşi. Subiectele din ştirile adevărate dor, ţintesc o plajă mare de oameni. Deci presupun muncă serioasă. Aşadar de ce să ne obosim? Jurnalismul „de eveniment”, oricare ar fi el evenimentul, e la îndemâna oricărui mic bârfitor.

Lenea SRL în peisajul mass-media

„Ştii de ce am adorat să fiu jurnalist?”, mă întreba Pete, profesorul meu de jurnalism în Reuters la o bere în Canary Wharf. Mi-am ridicat sprâncenele a mirare. „Pentru că pot bârfi oricât îmi doreşte sufletul. O fac pe bani