În anul 2000, pe când se pregătea să plece la Bacău pentru o „cântare” alături de prietenul său, al meu, al nostru, Valu Răcilă, Fane Adumitroaie s-a întins pe pat pentru a se odihni puţin înaintea nopţii grele (c-aşa-s toate nopţile cu blues!) care-l aştepta. Alalatăieri, Vali mi-a povestit continuarea: „Îl aşteptam, mai ales că urma să fie o cântare deosebită, că era de ziua fiicei mele... şi uite-aşa, din 2000 încoace, mă bucur de ziua ei şi plâng în amintirea lui Fane”. Prietenii (mulţi, că numi amintesc ca pe Fane să nu-l fi iubit cineva) i-au organizat în 2001 o primă ediţie a acestui Festival „in memoriam”, la Suceava, după care l-am mutat la Bucureşti, unde şi blues-ul, şi Fane se bucură de apreciere şi de interes parcă mai consistente decât, aici, la Fane acasă. Acum, în 2013, după o veritabilă bătălie (cu inerţia, cu el însuşi, cu „tradiţia” care spune că la Suceava tot ce nu-i „tropoţîcă” nu are audienţă), iată că Bobby Stroe a reuşit să-l readucă pe Fane acasă. Adică Festivalul care-i poartă veşnic numele: Music Fest „Fani Adumitroaie” - Blues No Mercy. Alături de Bobby a pus umărul şi Miki Tewe, cel care a ţinut Festivalul viu peste timp, şi căruia îi datorăm mult mai mult decât recunoştinţă, şi nu numai pentru asta.
Cele două „seri” desfăşurate la Talciocul Cultural (gazdă excelenţă, unde toţi coloşii prezenţi pe scenă s-au simţit realmente acasă) au degenerat în sensul că fiecare din ele a durat până la crăcănatul de ziuă, adică până pe la 4,30. I-am întrebat pe Bobby şi pe Miki dacă a existat vreun muzician care să fi refuzat invitaţia sau care să nu fi putut veni. Nu. Dimpotrivă: Hanno Hofer a sunat el, ameninţându-i că-şi umple două buzunare cu muzicuţe şi dă buzna dacă nu-i invitat! Cum adică să nu-l inviţi? Sau altfel spus: se poate blues în România fără Hanno!? Debutul Festivalului i-a adus pe scenă pe Pegas. Alături de Sorin, Vasea, Al
