Dacă nesimțitul te calcă pe nervi și te poate face să-l urăști, fiindcă atentează la confortul tău fizic și psihic, ipocritul e mai suportabil. Și mai greu de detectat. Cînd am citit Ghidul nesimțitului, m-am enervat alături de Radu Paraschivescu amintindu-mi de nesimțiții care m-au făcut să mi se urce sîngele la cap. Ipocriții lui Péter Demény* au măcar o brumă de educație, ba chiar, unii dintre ei, sînt cît se poate de bine educați. E adevărat că sînt prefăcuți și că încearcă să pară altfel decît le e firea. Să recunoaștem însă: toți avem micile noastre momente de ipocrizie. Dacă te duci la un prieten bolnav, nu te apuci să-i spui, ca nesimțitul, „Vai, ce rău arăți! N-o mai duci mult”, ci-i zici o chestie de bine, chiar dacă nu crezi în ea. Sau dacă un prieten îți face cunoștință cu o femeie cu care vrea să se însoare și-și închipuie despre ea că e frumoasă și deșteaptă, iar ție ți se pare urîțică și cam proastă, îi spui ce crezi sau faci pe ipocritul? Unul dintre ingredientele de bază ale sosului social în care înotăm zilnic e ipocrizia, care e un răspuns la dorința noastră de a ni se spune ceea ce vrem să auzim. Cînd devine ipocrizia periculoasă? Demény amintește de două cazuri literare celebre: Richard al III-lea și Tartuffe. I-ar fi putut adăuga pe lista clasicilor universali ai ipocriziei primejdioase pe Talleyrand și pe Alfred Speer, iar de la noi pe contemporanii Ion Iliescu și Monica Macovei.
Cînd își intră în rol, ipocritul devine mai toxic decît nesimțitul, fiindcă se folosește de tine, ca să-i iasă jocurile, și te minte în timp ce-ți vîntură prin față principii cu care îți ia ochii.
În Ghidul ipocriților, Péter Demény procedează metodic, ca Teofrast în opurile lui despre natură. Începe cu ipocrizia din familia de bază, cu părinți care își laudă copiii ca să iasă ei în față, cu copii care fac pe sfinții, și cu frați și surori care-și sab
