Oamenii judecă simplu: câţi bani au şi câte produse dintre cele necesare traiului pot să cumpere. De aici încep calculele pe care ei şi le fac atunci când au de răspuns la întrebări referitoare la nivelul bunăstării lor.
Dar cel mai la îndemână indicator al bunăstării este coşniţa. Pentru că partea cea mai mare din veniturile populaţiei se duce pe mâncare. Urmată de facturile la lumină, căldură şi apă caldă. Toate având un numitor comun: banii.
Orice strategie de înfăptuire a bunăstării nu poate să pornească decât de la bani. De la venituri bugetare. Şi de la profiturile companiilor, indiferent de starea capitalului, de stat, mixt sau privat. Nu pot fi însă excluse resursele de finanţare externă: investiţii de capital, credite de la forurile financiare internaţionale. Şi nici creditele de la bănci.
Să reţinem, deci, că bunăstarea e costisitoare. Nu doar bunăstarea extremă, ghiftuirea ori căderea în mrejele viciului, când oamenii plătesc şi răul pe care şi-l fac singuri consumând în exces, ci şi cea firească, echilibrată. Ar fi, poate, împotriva firii să considerăm că oamenii muncesc şi câştigă bani numai ca să-şi achite notele de consum. Pentru că nu trăim doar ca să consumăm. Mai degrabă consumăm ca să trăim. Iar ca să putem consuma, ţinând seamă de nevoi, de plăceri şi de capricii, că doar oameni suntem, sunt cerute două condiţii. Ambele esenţiale.
Prima: venitul. Banii câştigaţi. Desigur, bani sănătoşi, scoşi din muncă performantă, cu care să acoperim cererea de consum.
A doua: piaţa mărfurilor. O ofertă îndestulătoare, desigur diversificată, care să corespundă cererii de consum.
Fără cele două condiţii, care să fie îndeplinite simultan, cercul consumului nu se închide. Putem să avem bani, chiar foarte mulţi, dar să rămânem cu ei în buzunar (sau în contul de la bancă) dacă oferta pieţei este neîndestulătoare. Sau necorespu
