La conducerea Republicii Moldova s-au perindat, până acum, patru preşedinţi titulari şi unul interimar. Fiecare dintre ei a fost compromisul care a compromis acest stat (tautologie intenţionată).

Snegur a fost omul nepotrivit la momentul nepotrivit. Pe perioada mandatului său a fost proclamată independenţa, dar s-a accentuat dependenţa faţă de Rusia (prin aderarea la CSI şi prin deznodământul războiului de pe Nistru). Lucinschi a acces la putere ca o enigmă şi a rămas ca o dilemă. Gurile rele zic că a fost şi este omul Moscovei. Voronin a deţinut de două ori consecutiv funcţia supremă în stat, dar nu a fost niciodată un om de stat, cel mult de şezut. Pe acest personaj grotesc şi indezirabil unii nu pot, iar alţii nu vor să-l ajute să cadă în derizoriu, căci fusese plămădit după chipul şi asemănarea lor. Ghimpu ne-a scos o piatră de pe suflet şi a pus-o în Piaţa Marii Adunări Naţionale. A ajuns preşedinte interimar dintr-o întâmplare şi i-a îndepărtat, volens-nolens, pe cei cu care ar fi putut să producă o veritabilă schimbare. Iar în ceea ce-l priveşte pe Timofti, cât timp nu l-am avut ca preşedinte, nu i-am simţit lipsa, iar de când îl avem, nu-i simţim prezenţa.

Nici România post-decembristă nu a excelat la capitolul înalţilor demnitari. Iliescu a venit din eşalonul secund al nomenclaturii comuniste şi acolo va rămâne pentru posteritate, cel mult ca un Gorbaciov, şi nu ca un Havel al românilor. Constantinescu a pregătit terenul integrării euro-atlantice, dar era mai legat de catedră decât de interesul naţional şi de preocupările societăţii.

În atare condiţii, Băsescu a apărut ca o oază de speranţă în deşertul politic al plaiului mioritic. Când a candidat la prezidenţiale împotriva lui Năstase, nu era cunoscut în Basarabia şi, fireşte, nu prea era susţinut. Mulţi dintre cei care astăzi îl elogiază, mai alaltăieri îl luau în derâdere. Glumeau maliţioş