Discuţie, în timpul concediului (meu), cu o verişoară care trăieşte lângă Viena, în casa ei (pe care îşi permite s-o plătească, alături de soţ, din salarii de om obişnuit). „Mi-e dor de marea noastră, în Antalya a fost frumos, dar n-a fost acelaşi lucru!”, se confesa ea. M-am prefăcut că o cred, convinsă că spune toate lucrurile astea să nu mă facă să mă simt prost că de-abia îmi permit atât. Mi-am văzut în continuare de concediu şi nici cu gândul nu gândesc, în continuare, deocamdată, la mult mai mult. Dar tot încerc să-mi dau seama ce mi-ar putea lipsi într-o vacanţă departe de ţară. Asta pentru că, nu mai departe de sfârşitul de săptămână care tocmai s-a scurs, am întâlnit „specificul românesc” şi în creier de munte. Mai întâi, la urcare, un copil proţăpit în mijlocul drumului, cu mâna întinsă. La coborâre, deja însoţit de mamă şi încă un copil, „reculeşi” de pe alte cărări. Tradiţionalul „Dă-mi şi mie un ban, să-mi cresc şi eu copilaşii!” răsună din fiecare colţ de oraş, şi, iată, nu numai.

Destul cu cerşetorii, să trecem la lucruri la fel de fireşti. Mă întreb dacă şi oraşele mai ieşite la lumină decât cele din acest sud, parcă blestemat, de ţară sunt la fel de pline de coji de seminţe. De la scara blocului, până la magazinul din spate, de la parcul cel mai bine îngrijit, până la locul de joacă în care îşi însoţesc copiii, oltenii simt nevoia să spargă seminţe şi să arunce cojile pe unde nimeresc. Până au priceput despre ce e vorba, mă tot întrebau copiii ce sunt chiştoacele de ţigară pe care le adunau din nisipul de la locul de joacă. Unii părinţi mai zeloşi reuşeau să le ascundă în nisip, alţii nici măcar nu-şi puneau problema. Şi nici astăzi n-o fac, deşi suprafaţa sintetică nu le mai ascunde, iar cojile de seminţe se văd mai abitir.

Puţin şi despre locurile relativ ferite, folosite pe post de veceu public, pe care vara le identif