În perioada 2005-2008, aflat la Chişinău, am avut posibilitatea să trăiesc în climatul relaţiilor româno-române (basarabene), care a avut câte ceva din ”timpul probabil” prezentat pe micile ecrane. Cu soare, cu cer înnorat, cu tunete şi fulgere, cu îngheţuri şi dezgheţuri. Atunci, România a jucat o carte mare, prin şeful statului ei: s-a împrietenit cu regimul comunist al lui Vladimir Voronin. Prietenia era începută, cu oarecare precauţie, ceva mai devreme, când Voronin a fost ajutat de către Bucureşti, prin nişte mişcări de culise, să ajungă la putere. Aşa au declarat perdanţii, cei care s-au simţit trădaţi. Ce urmărea România, să deschidă porţile ferecate ale Kremlinului cu ajutorul noului ales, aflat în graţiile Moscovei? – s-au întrebat analiştii politici. Nu s-au grăbit să răspundă ”da”, dar alt răspuns n-au găsit. Luna de miere a relaţiilor bilaterale a culminat cu trimiterea la Bucureşti a mai multor mii de sticle de vin moldovenesc, ajunse în răcoarea pivniţelor de la Cotroceni. Acestora li s-au adăugat vizite reciproce la Bucureşti şi Chişinău, multe îmbrăţişări, ”ha-ha”-uri prelungi şi pupături, derulate cu un talent actoricesc cum numai monştrii sacri ai scenei mai ştiu s-o facă. Cu acest prilej, vinul moldovenesc, tot mai refuzat de ruşi când Voronin declara că vrea revenirea Transnistriei la statutul ei normal, a fost lansat cu mare succes pe piaţa românească, intrând chiar în concurenţă cu licorile surori de pe malul drept al Prutului. La Chişinău, vinul românesc trebuia căutat cu lumânarea, deoarece era în cantitate foarte mică, iar sticlele respective erau ascunse de către unii gestionari filoruşi în spatele recipientelor moldoveneşti sau ruseşti. După consumarea lunii de miere, după ce România a mai transmis pe adresa Chişinăului nişte ajutoare constând în materiale de construcţii, cereale, bunuri alimentare etc. (”De ce produse, bani nu aveţi?” – î