„Aceasta e bezna”, îmi spuse cu aceeaşi voce joasă. „O beznă măruntă, amestecată cu lumina şi putregaiul ce stăruie în om...” „Dacă acesta e putregaiul, unde sunt sufletele?”, mă gândeam să-L întreb. „Sufletele au putrezit de mult”, îmi spuse.
Mulţi au urechea alcătuită dintr-o serie infinită de sertare ce captează din spaţiu un şir infinit de sunete. Când o vocală ia o notă discordantă, sertăraşul ce-o adăposteşte sare de la locul său, se deschide instantaneu, o expulzează şi apoi o închide la loc, închizându-se apoi în tăcerea sa. Există momente când acest Birou infernal care este urechea noastră stă cu toate cele o mie de sertare deschise: un adevărat fişier, fiecare sertăraş conţinând înăuntrul său o sumedenie de voci, de glasuri, de limbi mai mult sau mai puţin cunoscute şi toate aceste trompe dreptunghiulare se închid şi se deschid ca o meduză pentru a percepe primordialul sunet OM. Unul din aceste sertăraşe adăposteşte vocile din vis.
Tolănit într-un fotoliu vechi, în faţa unei măsuţe rotunde, îmi beam ceaiul de dimineaţă în balcon, suflând rotocoale subţiri de fum peste iederea ce se căţără pe perete. Priveam muşcatele înflorite, cu flori mari ca nişte pumni muiaţi în sânge, şi dincolo de ele, norii ce învolburau umflându-se pe cer. Încercam să-mi aduc aminte unul din visele ce-mi bântuise conştiinţa agitată. La drept vorbind, avusesem insomnie; stătusem toată noaptea pe jumătate treaz, pe jumătate adormit, cu nervii iritaţi şi simţurile dilatate, închipuindu-mi fel de fel de lucruri. Ideile se materializau derulându-se în mintea mea, sub forma unor imagini, ce creşteau unele din altele, fără nici o noimă. Unele îşi aveau rădăcinile înfipte în întâmplările trăite cândva, altele păreau să nu aibă nici o legătură cu trecutul; le luam drept simple fantezii, sau mai degrabă umbre ale unor întâmplări ce aveau să se deruleze, într-o formă mult mai li
